Tradiția istorică a violenței fără margini în Rusia provine dintr-o facinație a răului făcut de dragul de a face rău, într-o cultură în care există „crimă fără pedeapsă și pedeapsă fără crimă”, scrie jurnalistul Peter Pomeranțev în „The Guardian”, încercând o analiză freudiană a stilului de a se manifesta al acestui popor. Nu trebuie căutate rațiuni profunde și calcule subtile, pentru că la mijloc este și a fost mereu doar dorința de a-i trage și pe alții, cât mai mulți, în hău. Violența la întâmplare, îndreptată deopotrivă împotriva altora ori a propriilor oameni, străbate istoria Rusiei.
Pentru că nu poate crea, Kremlinul distruge. Nu este o pseudo-glorioasă sinucidere, pentru că oamenii care fac aceste atrocități sunt niște lași meschini. Este, mai degrabă felul în care un ratat se apucă să arunce cu rahat în propria-i viață, arată autorul articolului. În cazul războaielor duse de Rusia, însăși lipsa de sens pare a fi sensul.
De la începutul războiului din Ucraina, generația noastră face cunoștință cu atrocitățile de care sunt capabili rușii, așa cum și generațiile părinților, bunicilor și străbunicilor noștri au învățat la vremea lor. Masacrele absolut șocante din localitatea Bucea, bombardarea maternităților din Mariupol, distrugerea completă a unor orașe, camerele de tortură pentru copii, atacurile care au vizat lăsarea civililor în frig și întuneric astă-iarnă, acum inundațiile apocaliptice de pe Nipru după detonarea barajului de la Kahovka – toate arată acest apetit incredibil pentru crimă și distrugere inutilă.
„Puțini au reușit să surprindă ciclul rusesc de autodistrugere și distrugere a altora la fel de bine precum criticul literar ucrainean Tetiana Ogarkova. În reformularea romanului clasic rusesc «Crimă și pedeapsă» al lui Fiodor Dostoievski, un roman despre un ucigaș care ucide doar pentru că poate, Ogarkova numește Rusia o cultură în care există «crimă fără pedeapsă și pedeapsă fără crimă». Cei puternici ucid cu impunitate; victimele sunt pedepsite fără motiv”, scrie Pomeranțev în „The Guardian”.
„Ogarkova și Iermolenko remarcă diferența dintre Hitler și Stalin: în timp ce naziștii aveau anumite reguli cu privire la persoanele pe care le pedepseau (non-arienii; comuniștii), în teroarea lui Stalin oricine putea fi o victimă în orice moment. Violența la întâmplare traversează istoria Rusiei. Reacționând la modul în care Rusia lui Vladimir Putin își schimbă constant motivele pentru invadarea Ucrainei – de la «denazificare» la „recuperarea teritoriilor istorice» și până la «expansiunea NATO» – Ogarkova și Iermolenko decid că însăși natura brutală a invaziei este esența acesteia: crimele de război sunt esența. Rusia pretinde că este un «pol» puternic în lume pentru a echilibra Occidentul – dar nu a reușit să creeze un model politic de succes la care alții ar dori să se alăture. Așa că nu mai are nimic de oferit decât să îi tragă pe toți în jos, în adâncurile sale”, mai scrie acesta.
„Cum îndrăznești să trăiești așa?”, scria un graffiti al soldaților ruși lăsat în Bucea. „Ce rost are lumea când nu mai există loc pentru Rusia în ea”, se plânge public Putin. După ce barajul de la Kahovka a fost distrus, generalul Dobrujinski a clamat, la o populară emisiune de la televiziunea publică rusească: „Ar trebui să aruncăm în aer și rezervorul de apă de la Kiev!”. Moderatorul l-a întrebat: „De ce?”. „Doar ca să le arătăm!”, a venit răspunsul.
Dar, arată Ogarkova și Iermolenko, rușii nu îi vizează doar pe alții în acest ciclu distructiv cumplit, ci și pe propriii lor oameni. Își trimit și ei soldații să moară fără sens în tocătorul de carne din Donbass, trupurile fiind lăsate pe câmpul de luptă, iar rudele nefiind informate de moartea lor pentru a nu le plăti despăgubiri. La televizor, prezentatorii se laudă cum că „nimeni nu știe să moară ca noi”. Între timp, sătenii de pe malul Niprului ocupat de ruși sunt abandonați de autorități. A fi „eliberat” de Rusia înseamnă să te alături imperiului său de umilință, spune autorul editorialului din jurnalul britanic.
De unde provine această dorință de anihilare? În 1912, psihanalista ruso-evreică Sabina Spielrein – care a fost ucisă de naziști, în timp ce ceilalți trei frați ai ei au fost uciși în teroarea lui Stalin – a fost prima care a lansat ideea că oamenii sunt atrași de moarte la fel de mult ca și de viață. Ea a plecat de la teme din literatura și folclorul rusesc în teoria sa despre impulsul morții. Cutremurat, fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a considerat mai întâi că ideile Sabinei sunt prea morbide. Dar după Primul Război Mondial, Freud a ajuns să fie de acord cu aceasta.
Dorința de moarte era dorința de a renunța la responsabilitate, la povara individualității, a alegerii, a libertății – și de a se scufunda din nou în materia anorganică. De a renunța pur și simplu. Într-o cultură precum cea a Rusiei, în care evitarea confruntării cu trecutul întunecat, cu toate rețelele sale complexe de vinovăție și responsabilitate, este ceva obișnuit, iar o astfel de uitare poate fi deosebit de seducătoare.
Dar viclenia cu care, prin agenti, Rusia isi baga coada in toate tarile cu scopul manipularii in favoarea intereselor ei, nu prea se leaga cu gustul pentru moarte…