…în Piața Victoriei este o masă de oameni furioși. Este 14 iunie, dimineața, aici nu sunt mineri, dar sunt muncitori veniți de pe platformele industriale la chemarea lui Iliescu, să apere democrația de fasciști, legionari, monarhiști, intelectuali, moșieri, ciocoii întorși din străinătate.
Ieri, pe 13 iunie, văzuse toată țara la Televiziunea Română Liberă și Independentă cum încercaseră golanii ăia nespălați, studenții drogați din Piața Universității, să răstoarne guvernul legitim ales de popor pe 20 mai.
30 de ani de la Mineriada lui Iliescu din 13-15 iunie 1990. Cum a fost nimicită democrația din România de același partid și cu aceeași rețetă încercate 27 de ani mai târziu, pe 10 august 2018
Oamenii din Piață sunt vigilenți. Vin mereu alții, grupuri cu pancarte, înarmate cu bâte, lanțuri – gata de luptă cu dușmanul reacționar, care vrea să le ia țara și s-o vândă Occidentului. Se scrutează unii pe alții, suspicios, pentru că fuseseră avertizați de domnul președinte Iliescu, provocatorii se insinuau, oricine putea fi un fascist, un legionar sau moșier de-al lui Coposu.
La un moment dat, de undeva, din mijlocul pieței – cam unde este acum parcarea – se aude un urlet: “Uite-l, puneți mâna pe el, nu-l lăsați să scape!”.
Toți se grăbesc încolo. Iar cel indicat chiar are față de suspect. Un tip bucălat, în cămașă albă și pantaloni negri de stofă, cu barbă și ochelari, purtând pe umăr o geantă neagră, fuge disperat spre trotuarul de la Antipa.
Încearcă să slalomeze printre grupurile întărâtate, dar n-are nicio șansă. Oamenii răsfirați încep să strângă cercul, iar bucălatul nici măcar nu știe să fugă cum trebuie. Dă din picioare dezordonat, călcâiele îi lovesc curul și nu aruncă, dracului, geanta aia neagră de pe umăr, ca să fie mai liber în mișcări. Chiar pare genul de tip care în școală chiulea de la sport ca să rămână în clasă, să mai repete la mate sau fizică.
Măcelărirea unui tocilar vinovat că are barbă și ochelari
Tocilarul reușește să ajungă până la trotuarul de pe partea cu Muzeul Antipa, pe sensul de mers spre Bulevardul Titulescu, dar calea îi e tăiată din toate părțile. E încolțit lângă o Dacia 1310 albă, parcată pe trotuar.
Primul pumn îl izbește direct în meclă. Ochelarii cu ramă neagră zboară. Fața pufoasă explodează. Din nasul spart și din gură țâșnește sângele. Împroașcă pe cămașa albă și pe portiera mașinii, zici că e o secvență dintr-un film de Tarantino.
Pumni și șuturi ploaie îl doboară pe tocilar. Oamenii se înghesuie în jurul lui, să apuce să-i dea. Acum, că ticălosul e la pământ, malac înghesuit imposibil sub mașină, loviturile curg.
La un moment dat, cineva strigă că gata, ajunge, să vină milițienii, să-l ducă pe legionar la secție, să-l ancheteze. Mulțimea e întărâtată, nu toți au apucat să-i tragă, cum bine merita nenorocitul. Dar se face până la urmă cerc în jurul lui, e ridicat cu greu de doi.
Între ei atârnă o cu totul altă persoană față de cea care fugea acum câteva secunde. Tipul înalt și îngrijit de adineauri a dispărut. Acum e o mogâldeață informă care tremură ca piftia, fața îi e plină de sânge, muci și salivă se preling cu firicele roșiatice în barbă, cămașa e acum colorată de roșul sângelui și de griul prafului de pe caldarâm, pantalonii cu dungă, de stofă, sunt acum rupți.
Geanta e pe jos, călcată în picioare, conținutul – foi albe, scrise, cu desene de forme geometrice și niște manuale – risipit. S-au dus dracului cursurile! Ochelarii rămân în urmă, sparți și călcați în picioare de oamenii muncii.
Gata, s-a făcut dreptate, ‘r-ar mama lui a dracului de student!
13-15 iunie 1990, punctul final al unei tragedii românești: cum plătesc azi cei nenăscuți încă atunci greșelile părinților lor
Întâmplarea de mai sus nu e ficțiune. Am asistat la această scenă și la multe altele, mai mult sau mai puțin intense, așa cum li s-a întâmplat, probabil, tuturor bucureștenilor în lunile care au urmat Revoluției din 1989.
Se împlinesc azi 30 de ani de la debutul a ceea ce avea să rămână în istorie drept “evenimentele din 13-15 iunie 1990” – punctul final al tragediei începute după căderea lui Ceaușescu, odată cu recuperarea puterii de către comuniști, și care avea să distrugă destinele unei națiuni.
Consecințele celor întâmplate în iunie 1990 le simt din plin, și azi, chiar românii nenăscuți încă atunci. Tot ceea ce vedeți în jur are legătură cu acel moment. Țara scăpată pe moment de sub control a fost recapturată, în prima parte a anului 1990, de Partid și de Securitate.
Activiștii și securiștii care fugiseră care-ncotro în primele zile ale Revoluției s-au regrupat când au văzut că puterea a fost preluată de Iliescu și de agenții Moscovei.
A apărut Frontul Salvării Naționale – azi cunoscut sub numele de Partidul Social Democrat –, iar comuniștii și securiștii de până în 1989 s-au reconvertit rapid în oameni de afaceri și politicieni respectabili.
Impunerea comunismului în 1945-1947, nimicirea mișcării democratice din 1990, reprimarea manifestațiilor anticorupție din 2017-2019, firul roșu al unui regim criminal
Mișcarea democratică înfiripată în primele luni ale lui 1990 a fost reprimată cu brutalitate, exact cu metodele folosite în 1945-1947, la instaurarea comunismului. Oameni bătuți și persecutați, teroare, mineriade, abuzuri legislative, manipulare prin ziare, prin unicul post de televiziune – TVR – și singurul post de radio – Radio România – existente atunci.
Poporul român nu era pregătit, în 1990, de democrație. Am fi putut avea un Havel, precum cehii, în persoana lui Ion Rațiu. Dar aici, în singura țară din Estul comunist fără graniță directă cu lumea liberă, ieșisem din cea mai neagră beznă a dictaturii. Ceaușescu fusese un Stalin întârziat cu 40 de ani, iar poporul, abrutizat, și-a dat destinele pe mâna celor care aveau să-l fure până în ziua de azi.
Disperarea de a vedea cum speranțele de democratizare se risipesc, iar drumul României către lumea liberă este deturnat a născut mișcarea din Piața Universității. Zeci de zile în care bucureșteni și oameni din provincie au rămas în piață, manifestând pentru democrație, pentru libertate, pentru justiție dreaptă.
Dar de ce la Universitate?
Pentru că acolo fusese baricada de la Inter, în primele ore ale Revoluției.
Pentru că la Intercontinental erau cazați corespondenții de presă străini, iar regimul Iliescu la pândă ezita să treacă la reprimarea protestelor sub ochii lumii întregi.
Pentru că acolo era balconul de la Arhitectură.
Pentru că Piața Universității era simbolul luptei pentru libertate a poporului român, începând din decembrie 1989.
Dar era prea devreme pentru așa ceva. România avea să mai aștepte 27 de ani până să se strângă masa critică a celor care doreau cu adevărat schimbarea.
Demonizarea Pieței Universității în 1990: finanțați de americani, golani, drogați, pierdevară, legionari, fasciști. Vă sună cunoscut?
Luni la rând, Piața Universității a fost demonizată zi de zi, oră de oră. Regimul Iliescu, televiziunea, radioul și presa controlată de FSN prezentau manifestanții de la Universitate după o rețetă cunoscută. Cine se opunea poporului? Drogați, pierdevară, neisprăviți, studenți, legionari și fasciști, anarhiști, oameni plătiți de americani.
Vedeți, nimic nou, cercul se închide. Cam tot ceea ce ați putut “afla” la Antena 3 și la România TV, în 2017-2019, despre manifestanții din Piața Victoriei, au „aflat“ și românii din 1990 la Televiziunea Română Liberă și Independentă despre protestatarii de la Universitate.
După alegerile din 20 mai 1990, câștigate zdrobitor de Iliescu și foștii comuniști regrupați în FSN, regimul n-a mai avut teamă, iar mișcarea pentru democrație și-a piedut suflul. România alunecase deja înapoi, în siajul Moscovei, cu care regimul neocomunist avea să încheie un abominabil tratat un an mai târziu. Lumea liberă, care ne sprijinise cu atât entuziasm în primele luni de după revoluție, luase din nou distanță de România, pe măsură ce veștile despre restaurația comunistă a lui Iliescu se răspândeau.
Pe 13 iunie, în zorii zilei, puținii manifestanți care se găseau în Piața Universității au fost săltați, băgați în dube și duși în arest.
Pretextul represiunii: instigatori strecurați printre manifestanți și înscenări ale forțelor de ordine
Când s-a răspândit vestea, mulțimea s-a strâns furioasă. Au început violențele. Provocatori profesioniști, securiști în civil infiltrați, au dat foc și au vandalizat, cot la cot cu bande interlope. S-au dus lupte de stradă.
Forțele de ordine au trecut la înscenări, pentru a amplifica efectul propagandei asupra populației.
Din umbră, Iliescu veghea. Înregistrat pe bandă, raportul generalului Corneliu Diamandescu – șeful Poliției (Miliției) Române – către ministrul de Interne, generalul Mihai Chițac, răsună și azi: „Vă rog să informați pe domnul președinte! Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea, vă rog să informați!”.
Au fost chemați minerii, au fost mobilizați muncitorii de pe marile platforme industriale. Au urmat două zile de teroare pentru București. 14-15 iunie 1990 ar trebui încrustate pe vecie în istoria acestui oraș și a României.
Poveste fără sfârșit
Regimul neocomunist a lichidat atunci, pentru foarte multă vreme, orice urmă de democrație în România, exact așa cum avea să încerce – fără să reușească însă – și 28 de ani mai târziu, pe 10 august 2018.
Rămasă la putere, oligarhia comunistă care a capturat politica, afacerile și administrația a avut grijă ca nici până în ziua de azi vinovații să nu plătească pentru acea nenorocire.
Nepedepsite, faptele din 1990 au fost posibile astfel, din nou, pe 10 august 2018. Sistemul mafiot de inspirație comunistă consolidat în acea primăvară s-a replicat înspăimântător. Pe locurile lui Ion Iliescu și Mihai Chițac, în 2018 s-au așezat Liviu Dragnea și Carmen Dan. Generalul de miliție Diamandescu s-a metamorfozat în chestorul de jandarmi Sebastian Cucoș.
Alte măști, același regim.
Poporul era, însă altul.
Povestea de mai sus nu are încă happy-end. Pe marginea prăpastiei din nou, pe 10 august 2018, România n-a mai căzut, de data asta, în ea. PCR-FSN-PSD a pierdut atunci partida.
Dar meciul nu e încă încheiat. 45 de ani de comunism și încă 30 de mafie de partid nu se pot șterge peste noapte.
România arată așa cum au cioplit-o ticăloșii lui Iliescu. Mai sunt o infinitate de lucruri de schimbat.
Vestea bună e că, azi, are cine să facă această schimbare.
Lupta continuă.
Foarte corect articolul. E o poveste fara sfarsit. Foarte dureros ca dupa 30 de ani intelegem ca eram niste idealisti noi cei care am suferit atunci constatand ca Iliescu era omul Moscovei si regimul de la Bucuresti a ramas regimul unei tari vasale Rusiei, unde fosta retea pcr-isto securista a devenit mafia psd impanata ca si mafia dinainte de 89 cu agentii pro-rusi. Agentii sovietici nu au plecat de fapt si tarii noastre i s-a dat destinatia de a intra in structurile euro-atlantice pentru ca agentii rusilor, sub forma de romani, sa poata submina din interior institutiile….asa s-a ajuns la un haos de neincredere, de lipsa de respect si de coeziune a vestului. Totusi, putem spera ca va exista o cualizare a rasei albe in fata pericolului chinez. Dar cu ce pret? Romania e usor de lasat in zona gri, ca vestul nu da prea multe parale pe ea, avand in vedere jocul nostru la doua capete….
Cei care vor sa fac o schimbare sunt prea putini, din pacate!!!!! Se pare ca majoritatea nu se va trezi niciodata iar poporul roman va plati cu libertatea inca multi ani de acum incolo, sunt prea multe lichele care traiesc in paradis pana cand pot fura pentru ei si familiile lor, daca va uitati in jur, tara geme de reptile psd-iste care nu se dau duse de la borcanul cu miere!!!!
In care tara democratica cei de teapa lui iliescu & co ar fi inca in libertate dupa ce au facut atatea nenorociri, dar vorba autorului, la noi se schimba doar masca, nu-l avem pe Ilici il avem pe dracnea, nu e chitac e madam Priza ori cucosul, etc!!!!
Greu la deal cand majoritatea trage „hais” iar democratia „cea”!!