După ce glasul multor oşteni s-a retras, vocea lui Mihai Cimpoi ţine astăzi locul unei generaţii întregi. A acelei generaţii de aur a poeţilor noştri care a reuşit să redea Basarabiei respiraţia libertăţii.
Iar acest Vlad Ţepeş al scrisului le ţine locul ca să-i apere, să ne apere. Prin curaj, istorie, limbă şi demnitate.
Dar de multe ori mă întreb dacă-l merităm pe acest cronicar al timpului, care atunci când apasă pe condei ca pe o armă, nu lasă pe hârtie numai cuvântul, ci şi inima.
Inima lui plină de cumsecădenie, modestie şi bunătate, care vrea să-l bucure şi pe cel care merită, dar şi pe cel mai puţin talentat. Pentru că Mihai Cimpoi îşi iubeşte semenii, îşi iubeşte Ţara şi Neamul.
De aceea, marele nostru eminescolog are mulţi prieteni, dar şi mulţi duşmani.
Îl iubesc prietenii limbii române. Îl urăsc duşmanii limbii române.
Însă acest scriitor al literaturii româneşti îi lasă pe aceştia din urmă să se împăuneze cu penele lor sau ale altora şi-şi vede de scris. Fiindcă mai are încă atâtea să ne spună: despre noi, despre numele nostru de român şi despre Eminescu, aşa încât cuvintele lui nu ştiu să curgă decât ca un izvor limpede. Unul care ştie să potolească setea. Setea de dreptate şi adevăr.
La mulţi ani, d-le academician!
