Dispariția subită a președintelui Iranului, Ebrahim Raisi, a prins pe picior greșit regimul teocratic de la Teheran, ceea ce poate duce la evoluții imprevizibile ale crizei din Orientul Mijlociu, explică profesorul Valentin Naumescu, unul dintre cei mai buni experți români în relații internaționale. La nivelul conducerii iraniene se practică de obicei un tip de negociere între diverse facțiuni, numirile în funcții făcându-se după ce se ajunge la acord în culise. Acum, situația este total diferită.
Ebrahim Raisi, președintele Iranului, a murit duminică într-un accident de elicopter, împreună cu ministrul de Externe al țării, Hossein Amirabdollahian. Primul avea o funcție – cea de președinte – care în Iran e mai degrabă onorifică, dar era luat în calcul ca viitor Lider al Revoluției, poziție cu adevărat majoră. Cel de-al doilea coordona politica externă agresivă a Iranului, fiind un adept al liniei dure și un apropiat al Gărzii Revoluționare Islamice – forța paramilitară iraniană prin intermediul căreia ayatollahii controlează cu mână de fier țara.
Decesul președintelui Raisi dă peste cap un echilibru de putere fragil în interiorul regimului teocratic, scrie Valentin Naumescu pe contul său de Facebook. Urmează, conorm legii, numirea unui nou președinte în termen de 50 de zile. E un timp foarte scurt în care taberele care luptă pentru putere la Teheran ar trebui să negocieze cine îi succede lui Raisi. E posibil ca acest lucru să ducă la radicalizarea poziției pe care Iranul o are pe plan extern.
Mai jos, explicațiile profesorului Naumescu.
„Lebăda neagră a Orientului Mijlociu?
Moartea neașteptată a președintelui iranian Raisi poate tulbura și mai mult contextul din Orientul Mijlociu, acum în plin război Hamas-Israel. Desigur, procedura constituțională de înlocuire este cunoscută. După un interimat asigurat de vicepreședintele Republicii Islamice, urmează să fie ales, în maxim 50 de zile, noul președinte.
Nu procedura este neclară, ci consecințele declanșate în interiorul regimului autoritar de la Teheran de acest eveniment disruptiv. Va urma așadar o conducere executivă interimară și o posibilă competiție internă intensă a facțiunilor existente, în următoarele 50 de zile, fiecare încercând să câștige simpatie și încredere internă printr-un discurs cât mai intransigent la adresa Israelului și Statelor Unite ale Americii (populismul în varianta islamistă).
Teocrația iraniană funcționa de obicei pe baza unei planificări, a unor decizii și numiri cristalizate cu mult timp înainte de împachetarea lor formală în „alegeri populare”.
De data aceasta, nu cred că regimul are pregătită soluția pentru o succesiune discutată și convenită de toate facțiunile, moderate sau radicale. Dacă informațiile sunt corecte, președintele Raisi era chiar luat în considerare pentru alegerea ca Lider al Revoluției, după încheierea mandatelor prezidențiale, deci scenariul pe care se miza era cu totul altul.
Iranul este în fața unui proces de schimbare politică la vârf declanșat intempestiv. Vom vedea dacă va fi gestionat cu reținere, calm și „pauză externă” sau dimpotrivă, prin încercarea unor pretendenți la succesiune de a impune o linie mai dură a Republicii Islamice pe plan intern și extern.“
