Ideea recuperării Bucovinei și a Basarabiei de Sud de la Ucraina, atât de vehiculată pe rețelele de socializare de numeroși români, e de fapt o matrioșcă – acea păpușă rusească în care sunt ascunse alte păpuși mai mici. Narativul de suprafață are în el alte idei subliminale la care ajungi dacă te gândești puțin în profunzime:
1. Recuperarea Bucovinei de Nord și a Basarabiei de Sud are în spate ideea României Mari – o fantasmă naționalistă irealizabilă în actuala ordine mondială.
2. Pentru a reface România Mare trebuie, așadar, să cadă sistemul internațional existent acum – adică exact ceea ce încearcă să facă Putin.
3. Destrămarea actualei ordini mondiale, bazată pe tratate, negocieri și înțelegeri, ar însemna nu doar sfârșitul erei prosperității, desființarea Uniunii Europene, ci și o nouă perioadă de anarhie asemănătoae cu cea de după Primul Război Mondial, în care toată lumea a intrat în război cu toată lumea.
4. Dispariția Statelor Unite, a NATO și a UE din zona Europei de Est ar implica, automat, reintrarea acesteia în sfera de influență a Rusiei, dar și reizbucnirea unor vechi conflicte pe care Moscova a avut grijă să le întrețină mocnit în toate țările din Balcani și nu numai.
5. Pentru că naționaliștii români nu sunt singuri prin această parte a lumii, ne-am trezi că visul de a anexa părți din Ucraina s-ar transforma în coșmarul de a apăra propriul teritoriu. Așa cum sunt români care vor România Mare, avem prin vecini bulgari care visează la Bulgaria Mare, unguri care cred în Ungaria Mare, sârbi care visează la Serbia Mare, ba chiar și albanezi care și-ar dori o Albania Mare și moldoveni care vorbesc despre o Moldovă până la Carpați! Toată lumea vrea câte ceva de la toată lumea, practic.
Lăsând la o parte naivitatea tuturor celor care-și închipuie măcar că Putin ar duce acest război epuizant pentru ca apoi să dea cu generozitate aproape jumătate din Ucraina către Polonia, Ungaria și România, ca și cum te-ai întoarce de la piață și ai împărți cu vecinii un sac de cartofi, merită dezvoltat puțin punctul 5 al acestei matrioșce.
Așadar, în Europa de Sud-Est, românii nu sunt singurii care visează la ceva „Mare”. Problema e că această parte a lumii e prea mică pentru ambițiile enunțate. O scurtă analiză a pretențiilor pe care le au iredentiștii din această parte a continentului ne arată cât de otrăvită poate fi, de fapt, ideea pe care Rusia o șoptește la urechea românilor (și nu numai a lor).
Vom vedea că, în toate cazurile, sunt asmuțite, de fapt, națiunile unele împotriva celorlalte. Într-un astfel de scenariu, ar trebui să fim pregătiți nu doar să anexăm teritoriile altui stat, dar și să le apărăm – inclusiv cu prețul vieții – pe cele proprii. Câți dintre patrioții de Facebook ar fi dispuși să pună mâine mâna pe armă și să moară pentru România Mare?
Pentru că:
* Bulgaria Mare presupune conflict cu România, Macedonia de Nord, Grecia, Turcia și Serbia;
* Serbia Mare presupune conflict cu Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia, Bulgaria, Grecia și România;
* Ungaria Mare presupune conflict cu România, Ucraina, Slovacia, Austria și Croația.
După cum oricine poate vedea, în toate scenariile de mai sus e implicată și România. Și aceste discuții nu sunt pur ipotetice. La Budapesta este un guvern care vorbește deschis despre Ungaria Mare. La Belgrad este un președinte aliat cu Rusia, care întreține discursul naționalist. La Sofia, năluca Bulgariei Mari e îndeajuns de puternică încât să genereze conflict diplomatic cu Macedonia de Nord.
Tocmai de aceea, atunci când românii strâmbă din nas la actuala ordine mondială, înjură Uniunea Europeană, Occidentul, NATO și spun că este interesul nostru ca Rusia să câștige în Ucraina, ei habar n-au, de fapt, despre ce vorbesc. În această parte a lumii, doar sistemul actual de alianțe a făcut posibilă băgarea într-un sac a unor monștri care n-ar mai trebui niciodată scoși la lumină.
Ar trebui să știm, când vorbim despre România Mare și anexiuni teritoriale, cam la ce se gândesc iredentiștii de prin vecini. Astfel am înțelege mult mai clar că ar trebui să facem tot ce ne stă în putință ca Rusia să fie învinsă, iar actuala ordine mondială să fie păstrată.
Serbia Mare: refacerea vechiului imperiu medieval ar prespune și anexarea Banatului românesc
Serbia Mare (Velika Srbija) visată de naționaliștii sârbi pleacă de la nostalgia Imperiului Sârb existent în Secolul al XIV-lea, înainte ca în zonă să apară Imperiul Otoman. Conform acestei viziuni, statul sârb ar trebui să includă toate regiunile care au o semnificație pentru acest popor slavic, inclusiv unele teritorii care sunt ocupate fie și numai parțial, astăzi, de o minoritate sârbă. Ideea inițială a mișcării numite pan-sârbism era de a uni toți sârbii, dar și toate teritoriile care au fost conduse ori locuite de sârbi, într-un singur stat.
În funcție de perioada istorică, dar și de interese și de viziunea fiecăruia, Serbia Mare are diverse forme. În toate include însă și teritorii aflate azi în componența unor state vecine.
Potrivit ideologiei din spatele Serbiei Mari, acest nou super-stat ar trebui să cuprindă aproape toate teritoriile fostei Iugoslavii (Serbia, Kosovo, Bosnia, Macedonia și o mare parte din Croația). Excepție ar face Slovenia și partea vestică a Croației. Istoricul Jozo Tomasevich scrie că, pe lângă aceste teritorii, Serbia Mare aspiră la părți din Albania, Bulgaria, Ungaria și România. În cazul României, naționaliștii sârbi visează la anexarea întregului Banat.
Iredentiștii bulgari visează la țaratul lui Ferdinand înainte de prăbușirea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, în care ar fi inclusă și Dobrogea, cu tot cu Delta Dunării, până în Bugeac
Bulgaria Mare este un vis vechi al naționaliștilor din această țară și care, de-a lungul ultimilor 120 de ani, le-a adus mari necazuri vecinilor de la sud. Ca și în cazul celorlalte popoare din zona de sud-est a Europei, imaginarul colectiv se leagă de o îndepărtată epocă glorioasă – cea a imperiilor bulgare din Evul Mediu, când țarii acestui popor migrator venit tocmai dinspre Asia Centrală au reușit să-i învingă pe bizantini și să-și construiască propria formațiune statală.
Înarmați cu acest argument, al imperiului bulgar stabilit începând cu Secolul al VII-lea, iredentiștii de la sud de Dunăre au avut revendicări maximale odată chiar cu eliberarea de sub jugul otoman, petrecută în urma războiului ruso-româno-turc din 1876-1877. Primul val al mișcării naționaliste care visa o nouă Bulgaria Mare a avut loc în Secolele XIX-XX. Ambițiile de mărire au ajuns până la vârful statului, țarul Ferdinand implicând Bulgaria, la începutul anilor 1900, în cele două războaie balcanice, apoi în Primul Război Mondial.
Bulgaria se visa forța politico-militară hegemonică în Balcani, revendicând aproape toată Macedonia de azi, mari suprafețe din Serbia, Dobrogea cu tot cu Delta Dunării și Bugeacul (care aparține azi de Ucraina), tot teritoriul de nord al Greciei până la Marea Egee și întreaga Rumelia (teritoriul turcesc până la marginea Istanbulului).
Bulgaria a fost foarte aproape de acest vis în timpul Primului Război Mondial, când chiar a ocupat aproape toate teritoriile vizate. Însă Puterile Centrale au pierdut și bulgarii au fost nevoiți să aștepte alți 20 de ani, când în Al Doilea Război Mondial s-au aliat cu Germania ca să anexeze nordul Greciei, părți din Serbia, aproape toată Macedonia și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). Înfrângerea Axei a readus, încă o dată, Bulgaria la dimensiunile de dinainte, deși Stalin a avut o tentativă să negocieze cu Churchill păstrarea actualelor provincii greceși Macedonia Centrală, Macedonia de Est și Tracia.
După 1991, acest revizionism a fost scos de la naftalină de naționaliști și nu e doar o temă banală. La Sofia, ideea continuă să fie speculată politic de partide și politicieni care au legături cu Rusia.
În numele acestei umbre nostalgice, Bulgaria a fost prima țară care în 1992 s-a grăbit să recunoască desprinderea Macedoniei de Iugoslavia, dar apoi s-a opus aderării acestei țări la Uniunea Europeană invocând tot felul de argumente mai mult sau mai puțin istorice.
Concret, Bulgaria a refuzat foarte multă vreme să recunoască limba și identitatea națională a actualei Macedonia de Nord, afirmând că, de fapt, acest stat n-a existat niciodată, iar acolo se vorbește un dialect al limbii bulgare. Abia în 2020 Bulgaria a fost dispusă la unele concesii, oferindu-se să accepte limba și identitatea națională a macedonenilor dacă aceștia recunosc că națiunile macedoneană și bulgară au origini și limbi comune. A fost rândul Macedoniei de Nord să accepte această soluție.
Problema e de ambele părți. Timp de 50 de ani, macedonenii au fost îndoctrinați de regimul de la Belgrad cu o falsă narațiune despre apariția națiunii lor și care conține o foarte pregnantă parte anti-bulgară. La rândul lor, bulgarii trăiesc după 1990 într-o mitologie foarte asemănătoate cu cea din România, existând acolo o puternică retorică șovină îmbibată de mituri istorice. Bulgarii pretind că națiunea macedoneană e artificială.
Premierul maghiar Viktor Orban are în cabinetul său de lucru harta Ungariei Mari, care include toată Transilvania până la Carpați, în forma de dinaintea prăbușirii Imperiului Austro-Ungar
Ungaria Mare este, foarte probabil, cea mai cunoscută dintre utopiile periculoase care bântuie țările Europei de Sud-Est. În esență, este vorba despre teritoriile vechiului regat maghiar din perioada monarhiei dualiste austro-ungare. Ungurii revendică aproape oficial mari părți din Slovacia zona subcarpatică a Ucainei, o mică parte din Austria, aproape toată Croația și, mai ales, „perla coroanei” care este întreaga Transilvanie, inclusiv Banatul, până la Munții Carpați.
Dacă, în cazurile Serbiei și Bulgariei, încă se mai poate vorbi despre faptul că puterea politică păstrează o măsură și evită să vorbească public despre aceste aspirații, în schimb la Budapesta este un regim care nu numai că propagă oficial discursul despre Ungaria Mare, dar și face pași concreți în această direcție. Premierul maghiar Viktor Orban are în spatele biroului său de la Guvern o uriașă hartă a Ungariei Mari, care cuprinde toate teritoriile enumerate mai sus.
De foarte mulți ani, Ungaria duce politici oficiale și neoficiale de intervenție pe teritoriul statelor vecine unde există minorități maghiare. În România, Slovacia. Serbia și Ucraina alocă fonduri mari pentru diverse programe destinate etnicilor maghiari. În Transilvania, urmașii grofilor își recuperează pe tăcute, de multă vreme, moșiile și clădirile, profitând de slăbiciunile și corupția din aparatul administrativ și justiția română. Există chiar cluburi sportive masiv subvenționate de Guvernul maghiar, iar UDMR, formațiunea politică înființată pe criterii etnice aflată chiar acum la putere la București, are legături foarte strânse cu regimul Orban.
Scandalurile se țin lanț în această privință. Acum două luni, o insinuare a lui Viktor Orban, care a pretins că Ungaria ar fi trebuit să aibă porturi la mare, a generat reacția vehementă a Zagrebului, care a respins pretențiile Budapestei asupra Croației și a reamintit că națiunea croată datează încă din Evul Mediu.
Slovacii au, la rândul lor, permanente fricțiuni cu Guvernul iredentist de la Budapesta, pe care l-au somat chiar de curând să înceteze să mai cumpere mascat pământuri în țara vecină. Șeful Parlamentului de la Bratislava a declarat chiar oficial că “scopul invaziei Rusiei în Ucraina este să înlocuiască actuala ordine mondială cu haosul, ceea ce i-ar permite lui Orban să rupă Slovacia”. În acest timp, ministrul de externe maghiar Peter Szijjarto publică regulat, pe rețelele de socializare, harta Ungariei Mari.
Inclusiv poziția Ungariei față de invazia Rusiei în Ucraina – Viktor Orban este un aliat fățiș al lui Putin – pare a avea legătură cu aspirațiile de expansiune teritorială ale regimului de la Budapesta. La începutul verii trecute s-a aflat că Orban ar fi fost înștiințat în prealabil de Putin că va invada Ucraina, dictatorul rus promițându-i premierului maghiar că, după ce va ocupa țara, va ceda Ungariei zona subcarpatică.
De altfel, Guvernul Orban a fost singurul care a tăcut atunci când rușii au propus informal, prin intermediul presei de la Moscova, ca vecinii să-și împartă Ucraina, pe care o consideră un stat artificial. Portavocile lui Putin au încercat să ațâțe spiritele naționaliste și iredentismul, propunând ca România să ocupa Bucovina și Bugeacul, Polonia să ocupe partea de vest a Ucrainei, Ungaria să anexeze Transcarpatia, iar restul teritoriului să revină, bineînțeles, Rusiei.
Polonia și România au reacționat imediat vehement și oficial, clarificând că nu există niciun interes și nicio pretenție teritorială din partea acestor țări, care susțin frontierele stabilite și recunoscute la nivel internațional prin tratate semnate de toată lumea. Ungaria a rămas tăcută.
Un articol concludent, pentru orisice de-ment!
Un articol excepțional!
[…] Țări mici, nostalgii mari. […]
Excelent, Felicitări. Cum de mai exista siteuri de `„stiri” care doar plagiaza, cu „jurnalisti” agramati, inculti, si texte penibile cum sunt cele din ziare.com ? Cînd se va infiinta totusi si un CNA al presei, pentru ca asemenea gunaie media sa dispara?