La începutul acestui an, am invitat cadrele didactice de pretutindeni să ia parte la ancheta jurnalistică ”Școala de astăzi: lumini și umbre”, trimițând corespondențele pe adresa revistei ”Întrezăriri”. Invitația s-a făcut în mai multe rânduri, pe o cunoscută rețea de socializare frecventată de dascălii români. Rezultatul? Zero opinii exprimate!
Este un adevăr axiomatic, afirmat sub diferite forme, că dăscălia constituie cea mai frumoasă meserie, egalată – prin profunzimea trăirilor – de actorie. Învățătorul și teologul întruchipează întrutotul o parte din ideile timpului lor. Așa se și explică de ce, în anumite perioade istorice, au asimilat idei progresiste sau extremiste. Altfel cum ar putea fi justificată simpatia unor profesori de istorie și teologi de azi, exprimată prin promovare media, pentru legionarism, șovinism și antisemitism, pentru paseism, dacism, putinism?!
Învățătorul și preotul poartă întreaga răspundere a dezvăluirii, cu claritate, a binelui și a răului, a frumosului și a urâtului, a adevărului și a minciunii. Învățătorul și preotul pot fi cei care armonizează cu pulsul vieții prin delicate atingeri de suflet. Ei sunt, cum ar spune poetul, „zidiri de raze”. Ei nu au voie, din motive personale, să se supere pe societate. Ce s-ar întâmpla dacă un medic, din aceeași pornire, ar lovi în societate, tăind cu bisturiul alături sau recomandând un medicament nociv?
Am observat – în grupul de rude și de prieteni – o atitudine ostilă, de dispreț a elevilor față de cadrele didactice și față de școală. Unii dascăli din viața noastră școlară meritau micul nostru dispreț, pentru că erau obtuzi (în felul domnișoarei Cucu), nedrepți, vizibil oportuniști, dar aceștia erau puțini la număr.
În familia țărănească în care am crescut, nu era permis să exprimăm păreri negative despre dascălii noștri. Învățătorul și preotul erau de neatins și nu cred că această atitudine ne-a făcut rău. Mai târziu, după terminarea studiilor, am putut ieși din strâmtoare și să avem propriile păreri.
După 1990 s-au propus modele școlare occidentale, dar noii părinți nu au crescut în Occident, au gene educative est-europene, ei le știu pe toate din naștere, sunt supraoameni pentru că pot scrie tâmpenii sau își pot pune imaginea propriului chip prelucrată de inteligența artificială pe rețelele de socializare, disprețuind valoarea și adevărul. Să nu le spună cineva că n-au dreptate întotdeauna sau că au scris greșit un cuvânt, pentru că iau foc. Nu le ajungi cu prăjina la nas. De ce? Fiindcă au tot timpul în mână un telefon de câteva sute de euro.
Într-un chestionar recent adresat părinților unor elevi de gimnaziu, la întrebarea ”Ce așteptați de la școală?”, răspunsul, într-o formă sau alta, a fost: ”Vreau ca fiul sau fiica mea să nu-mi spună într-o zi că nu se mai duce la cursuri deoarece îi stresează sau îi sperie. Doresc să întâlnesc, atunci când vin de la serviciu, un copil fericit”.
Învățarea este sufocată și de tot felul de activități colaterale, cu generice pompoase, săptămâni peste săptămâni de relaxare, în care se uită de tabla înmulțirii și de lectură, activități pentru care conducerea școlii și cadrele didactice primesc puncte în întrecerea autohtonă de formare a omului nou semianalfabet.
În acest cadru, vă propun și eu un Top 5 cărți recomandate pentru lectură:
- ”Jocul cu mărgele de sticlă” (Hermann Hesse)
- ”Cel mai iubit dintre pământeni” (Marin Preda)
- ”Enigma Otiliei” (George Călinescu)
- ”Maestrul și Margareta” (Mihail Bulgakov)
- ”Ciuma” (Albert Camus).
