Într-o zi, un bătrân i s-a lăudat tatălui meu că l-a întrecut pe Eminescu, fiindcă a compus o poezie de 120 de strofe, care e mai lungă decât „Luceafărul”. Şi, fără să aştepte vreun răspuns, a prins să recite cu putere.
Dar, părintele meu nu l-a răbdat şi l-a rugat să se oprească.
– Ce, nu vă place? a întrebat moşul.
– Nu.
– Probabil că n-aţi înţeles. Să vă mai recit o dată!
– Nu e nevoie…
– De ce?
– Fiindcă nu-i bună.
– Cum să nu fie bună? Are 120 de strofe!
– Poate să aibă şi 200. Nu-i bună!
– Nu înţelegeţi nimic în poezie, i-a replicat bătrânul şi a plecat supărat, trântind uşa după el.
Amintindu-mi de această întâmplare, m-am gândit şi la alte genii de acest fel. Unul dintre ele a intrat zilele trecute în biroul meu şi mi-a cerut indignat socoteală:
– De ce nu-s şi eu în lista laureaţilor din anul acesta? Chiar n-am meritat?
– Aţi publicat ceva în revistă şi nu-mi amintesc?
– Nu, dar am avut expoziţii prin ţară, am publicat cărţi şi am participat la numeroase evenimente, mi-a reproşat individul.
– „Literatura şi arta” premiază doar autorii activi care publică în paginile săptămânalului. Şi apoi, nu putem acorda diplome doar pentru că cineva este băiat bun.
Omul însă nu m-a înţeles, pentru că în ţara noastră se obişnuieşte să se dea distincţii de consolare şi pentru că ţi-a murit fratele, eşti necăjit, bolnav ori n-ai bani pentru facturi. În schimb, ai foarte multe calităţi.
Şi atunci, de ce să nu primeşti o diplomă? Una care să te facă fericit şi s-o porţi cu tine prin tot oraşul. Iar dacă te va întâlni cineva, să te prezinţi: „Sunt Vasile cel emerit ori omul poporului”. Las’ lumea să ştie şi să i se facă ruşine că nu te cunoaşte.
Apoi, mai scrii şi un articol laudativ la adresa ta, unde nu uiţi să te compari cu Nichita Stănescu ori cu Mihail Sadoveanu, ca atunci când vei mai îndrăzni să zici „Hai, dă o diplomă!”, aceasta să ţi se acorde măcar pentru asemănarea fizică dintre tine și scriitorii de mai sus.
Fiindcă, în istoria literaturii române, nu pot să rămână doar unii poeţi, aceasta trebuie să includă şi geniile zilelor noastre, cele care ştiu să tragă cu măiestrie pe-un caiet mai multe linii şi să semneze că-s oameni emeriţi.
Să fim atenţi şi să-i recunoaştem!
