Franța şi Canada, două țări vecine și prietene

S-ar părea, la prima vedere, că în titlu s-a strecurat o eroare. Nu orice fel de eroare, ci una grosolană. O absurditate. O inepţie. O enormitate! Permiteţi-mi să vă asigur că, pe cât de surprinşi şi iritaţi v-aţi simţi, nu este aşa. Chiar deloc!

V-o spune/scrie un român care trăieşte în Canada de aproape 38 de ani şi a vizitat Franţa în mai multe rânduri. Desigur, parcă vă şi aud că mii şi mii de canadieni au vizitat Franţa. Şi ce?

În cazul meu există totuşi unele difrerenţe majore. Între toamna 1986 şi sfârşitul lui 1994 am locuit în provincia Newfoundland (Terra Nova), pe coasta de est a Canadei. Pe atunci era, de departe, cea mai săracă provincie a Canadei şi chiar o serioasă povară, în care Guvernul Federal „pompa” sume enorme, astfel încât şi locuitorii locali să se apropie cât de cât de nivelul de trai al canadienilor din celelalte provincii.

Newfoundland a fost ultima provincie care a intrat în Confederaţia Canadiană (în iulie 1949), după un referendum încheiat cu succes, dar „pe muchie de cuţit”. Fiind de un „patriotism” extrem, foarte mulţi nu s-au bucurat deloc de rezultatul referendumului (chiar dacă ştiau că nivelul lor de trai va creşte), deoarece se obişnuiseră cu statutul de dominion al Regatului Unit al Marii Britanii. Foarte multe persoane ţin foarte mult la obiceiurile, la tradiţiile locale, la modul de viaţă tradiţional şi încearcă chiar şi acum – pe cât se poate – să trăiască aşa cum se trăia în trecut.

În mod interesant, ciudat chiar, am avut în Ontario (cea mai prosperă provincie a Canadei, unde m-am mutat la sfârşitul anului 1994,) colegi medici mai în vărstă, de loc din Newfoundland, care nu se considerau canadieni! Ei insistau cu vehemenţă că sunt Newfoundlanders, adică locuitori ai Newfoundland-ului, deoarece s-au născut înainte de iulie 1949, data intrării acestei provincii în Confederaţia Canadiană.

O bună parte dintre locuitorii din Newfoundland îşi adoră provincia şi acum aşa cum era în trecut. Ei cântă frecvent vechiul Imn Naţional, superbul „Ode to Newfoundland”.

Atât începerea zilei de televiziune, cât şi încheierea ei (cel puţin în perioada în care am locuit acolo) se făcea cu Imnul Naţional al Canadei, „O, Canada”, compus de Calixa Lavalee  (stră-străbunicul unei paciente din „parohia” mea), urmat de imnul local „Ode to Newfoundland”, un cântec simplu, sensibil, graţios şi gingaş ca un pârâiaş de munte şi avănd un text superb.

AUDIO: Imnul Newfoundland – „Ode to Newfoundland”

Dar despre provincia Newfoundland & Labrador (în care peste 78% dintre locuitorii Canadei n-au ajuns niciodată, nici măcar în vizită!) am să scriu cu altă ocazie.

Totuși, aș dori să mai menționez o curiozitate; în uriașa provincie Newfoundland & Labrador (mă refer la suprafața de 435.000 de kilometri pătrați, nu la populație, care pe-atunci era în jur de 800.000 de locuitori) am fost singurul român!

Domnul Williamson

Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiţi prea bine că Franţa are câteva colonii departe de Ţara Mamă:  Polinezia Franceză în Pacificul de Sud, St. Martin, Gouadeloupe, Martinique, St. Barts în Caraibe, Insulele Reunion în Oceanul Indian, Guyana Franceză în America de Sud etc.

Foarte foarte puţină lume ştie că la doar 22 de kilometri sud de provincia canadiană Newfoundland & Labrador se află trei insule care aparţin de Franţa. Dintre cele trei, doar două sunt locuite: St. Pierre și Miquelon. Locuitorii acestor insule sunt cetăţeni francezi, cu toate drepturile care derivă, inclusiv membri ai Uniunii Europene.

Aşadar, să vedem şi să descriem aceste insule pe care eu, lucrând 8 ani în Newfoundland & Labrador (1986-1994), inclusiv în capitala St. John’s şi în alte localităţi din sud, le-am vizitat de mai multe ori.

Dar să începem cu începutul.

Eram pe la debutul anului 1993. În urmă cu jumătate de an, în vara lui 1992, mă mutasem de la Buchans (o localitate aflată chiar în centrul insulei, unde lucrasem în ultimii 4 ani) în capitala provinciei, Saint John’s. Eram medic rezident şi îmi desfăşuram activitatea în marele spital universitar The Health Science Centre Memorial University of Newfoundland (MUN). În provincia Newfoundland şi Labrador, extrem de puțină lume cunoștea limba franceză. Doar în partea de vest a insulei Newfoundland era o mică zonă francofonă, în peninsula Cape St. Georges (unde aveau chiar și un mic studio de radio). În rest, doar în capitală exista o micuţă asociație a vorbitorilor de limbă franceză, care se numea L’Association Des Francophons de St. Jean de Terre Neuve.

Cum eu eram medic şi vorbeam foarte bine limba franceză încă din România, am fost invitat la o convorbire cu domnul Robert (Bob) Williamson, ministrul Sănătății, pe care-l cunoșteam foarte bine întrucât mă aflam în provincia Newfoundland & Labrador de 6 ani şi, peste tot pe unde am locuit, am făcut treabă de foarte înaltă calitate, creându-mi deja un renume foarte bun.

Toți bolnavii acuţi din Insulele St. Pierre & Miquelon (cei care nu puteau fi trataţi corespunzător la propriul lor spital local sau necesitau investigaţii şi tratamente mai complexe) erau trimişi în regim de mare urgenţă cu avionul la St John’s. Cum practic nimeni din comunitatea medicală din St. John’s nu vorbea limba franceză, iar populația din St. Pierre și Miquelon nu vorbea absolut deloc limba engleză, existaseră serioase probleme de comunicare. De aceea, domnul Bob Williamson m-a rugat să fiu disponibil oricând, pe cât posibil, pentru oricare dintre cele 5 spitale din St John’s, pentru situaţia în care era adus de urgență un pacient din St. Pierre Miquelon.

Ca să spun sincer, nu am fost chiar deloc încântat să fiu de gardă, practic, 7 zile pe săptămână, pentru o perioadă de timp nedeterminată. Totuși, în baza prieteniei mele cu domnul Williamson (care m-a făcut ulterior consilier în Ministerul Sănătăţii), dar şi pentru că eu puteam (prin comunicare excelentă în franceză) să ajut foarte mulţi bolnavi sosiţi ca urgenţe din St. Pierre şi considerănd că eu mă străduiam din răsputeri să obţin o Licenţă Permanentă  (lucram pe Licenţă Provizorie, care trebuia reînnoită în fiecare an, deschizând astfel uşa pentru abuzuri teribile din partea administratorilor de spitale!) şi, deci, executam fără crâcnire orice mi se cerea.

Foarte fericit, domnul Williamson i-a convocat pe toţi directorii de spitale, administrativi și medicali, şi le-a vorbit cum se vorbea pe vremuri în România:

— Domnilor, știu că până acum a fost o problemă foarte mare de comunicare cu bolnavii aduși de urgență din St. Pierre și Miquelon. Dar acest lucru se va schimba radical cât de curând, deoarece „am io pă cineva”…

Apoi le-a explicat tuturor despre aranjamentul pe care-l făcuse cu mine şi toată lumea a fost extrem de mulțumită. Drept care am fost „binecuvântat” cu un brâu pe care trebuia să-l port tot timpul şi în care aveam mereu – roată în jurul adomenului și al spatelui – cinci pagere diferite, pentru fiecare spital în parte. În acest fel, puteam fi găsit ușor de fiecare spital, după cum era nevoie. Vă rog foarte mult să mă scuzați pentru o comparație macabră, dar arătam ca teroriștii sinucigași care poartă un brâu cu explozivi, pe care-l declanșează simultan şi astfel, de regulă, mor și ei, dar și multe persoane nevinovate aflate în acel loc.

Micuța Aurelie și dr. Bridger

Eram la începutul anului 1993. Într-o seară tocmai plecasem de la Health Science Centre în jur de ora 7.00 când am fost căutat pe pager de Spitalul de Copii „Janeway” (un spital exclusiv de pediatrie, şi nu doar o secție de pediatrie într-un spital mai mare). Acest spital (la care am și lucrat la un moment dat și pe care l-am iubit enorm, atât datorită pacienților, cât și din afecțiune pentru un corp medical superb) a fost creat prin transformarea unui fort militar din cel de Al II-lea Război Mondial, Fort Pepperel.

Operatoarea mi-a spus să mă prezint „STAT” (imediat) la Spitalul de Pediatrie, ceea ce am și făcut. Ajuns la spital, am fost imediat dus la salonul copilului tocmai sosit de urgență din St. Pierre. Era o fetiță de 4 anişori, foarte palidă, şi care se vedea de la o poştă că era foarte bolnavă. Se plângea de dureri abdominale intermitente, dar foarte violente, şi chiar vărsături şi frisoane. Familia a chemat un medic la domiciliu, ca s-o consulte. Medicul a spus că nu are nimic şi că doar dorește să-i impresioneze pe părinţi („attention seeking”) sau, cum s-ar mai spune, „să se bage-n seamă”.

Părinții, știind prea bine că aveau cu adevărat un copil foarte bolnav, au dus fetița, a doua zi dimineața, la spitalul local. Micuța Aurelie a fost consultată de mai mulţi medici, s-a făcut şi consiliu şi, într-adevăr, aceştia şi-au dat seama că fetița este foarte grav bolnavă, dar nu au putut să-şi dea seama care era problema şi deci nu au reușit să-i pună un diagnostic (iar dacă nu ai un diagnostic, nu poţi trata!). Au luat totuși o hotărâre extrem de înțeleaptă: au trimis copilul în regim de mare urgență la St John’s.

Am vorbit îndelung cu fetiţa (pe cât se putea în circumstanţele date) şi cu ambii părinți (care erau extraordinar de stresați, atât din cauza fetiței lor grav bolnave, cât și pentru că se aflau într-un loc complet străin, în care nu aveau nici o posibilitate să comunice cu nimeni). După ce am consultat-o pe Aurelie printr-o anamneză foarte meticuloasă, urmată de un examen fizic de asemrnea temeinic, am chemat „vampirii” la patul fetiței. Testele au fost teribile, cu unii parametri biologici care-i puneau viața în pericol chiar în acele clipe! L-am sunat acasă pe medicul radiolog de gardă, doctorul Bridger, pentru a efectua o ecografie abdominală. Era acum cam ora 9.15.

Trebuie să vă spun că unui medic, chiar și de gardă, odată ce a ajuns acasă, îi este foarte greu, chiar lehamite, să revină la spital. Cum eu eram foarte tânăr, iar el era trecut de 63 de ani, fiind un om educat şi cu bun-simț, în loc să mă înjure, a  întrebat destul de ferm: „Sunteți sigur că aveți absolută nevoie de prezența mea în spital la această oră?”. Am spus foarte convins „Da”. Menționez că pe atunci nu existau sistemele electronice de comunicare, așa cum există în prezent, încât medicul radiolog are acces la radiografii, ecografii, RMN-uri etc. chiar acasă sau într-o cameră de hotel.

Doctor Bridger a venit la spital, a efectuat ecografia cerută, dar cănd a studiat-o mai atent, a încremenit. A înlemnit. A înţepenit! Efectiv stătea în picioare şi se uita la ecografie, absolut împietrit. El nu mai văzuse așa ceva în întreaga lui carieră – şi mai avea doar doi ani până la pensionare. Acest copil de 4 ani avea vezica biliară destinsă şi plină ochi cu pietre (calculi)!

Dr. Bridger m-a felicitat şi mi-a mulțumit foarte mult pentru că l-am chemat de urgență la spital. Pentru că și-a dat și el seama că aveam de-a face cu o mare urgență.

Cum eu am consultat-o și internat-o, am fost rugat „de sus” să preiau cazul cu totul şi să conduc tratamentul până la externarea copilului. Aurelie a fost ținută pe lichide intravenoase, antispastice injectabile, analgezice şi antibioticele cele mai indicate – de asemenea injectabile. Toate dozele au fost, desigur, calculate cu rigurozitate pentru greutatea fetiţei. Ea nu a avut voie să mănânce sau să bea apă chiar deloc, iar când îi era foarte sete i se punea în gură un tampon îmbibat cu apă.

Însă cel mai greu (dar și ultra-urgent!) era să-i readuc parametrii biologici la normal (sau cât de aproape posibil), ceea ce am și făcut.

Dr. Kennedy

A doua  zi dimineața am mers glonț la chirurgul pediatru, doctorul Richard Kennedy. El era un chirurg pediatru absolut desăvârșit (un fel de Profesorul Pesamosca „al lor”), care, pe lângă chirurgie generală, se ocupa și de cazuri de urologie şi alte subspecialități, inclusiv unele operații ortopedice. I-am povestit cele întâmplate în seara precedentă şi l-am rugat să vină imediat să vadă acest copil. A venit cu mine, i-am spus ce am făcut în sens de tratament, iar prin faptul că am hidratat-o peste noapte intravenos (fără să-i dau voie să mănânce sau să bea) și cu parametrii biologici/biochimici satisfăcători, ea era de-acum pregătită să intre la sala de operație, de îndată ce doctorul Kennedy ar fi fost dispus să efectueze intervenția chirurgicală.

Doctorul Kennedy, la rândul său, a rămas absolut „mască”… și nu-i venea să creadă! Ce caz nemaiîntâlnit i-a fost prezentat şi în care se cerea expertiza lui de chirurg pediatru veteran şi extrem de capabil.  El mi-a spus: „Mă, ești mare şi te felicit! Eşti extraordinar. Dar în același timp «te urăsc de nu am cuvinte»”. Când l-am întrebat de ce, mi-a spus că eu sunt «vinovatul» pentru faptul că i-am adus acest copil cu problema pe care o avea, iar el în toată cariera lui (și avea în jur de 65 de ani) nu operase niciodată un copil cu probleme de vezică biliară. Și cu atât mai puțin un copil de 4 ani!

Toată situația, la modul general, i se părea ceva de necrezut, suprarealist, „surreal”. S-a dus repede la bibliotecă să citească şi să se documenteze mai bine. A dat și două telefoane la Spitalul de Copii „Sick Kids Hospital” din Toronto , care este de renume mondial. Apoi mi-a ordonat categoric: „Tu nu pleci nicăieri! Tu vii cu mine în sala de operație să mă asiști, astfel încât dacă operația nu reușește, să am și eu pe cine da vina!”. Adică vechiul „Blame it on the Resident” care doar pe jumătate este o poantă hazlie…

În fine, am fost în sală cu el, iar operația a mers foarte bine, fără niciun fel de probleme deosebite. Și astfel, cel mai important pas în tratarea acestui copil, cu probleme absolut ultra-rarisime în lume şi nemaiîntâlnit în provincia Newfoundland şi foarte probabil nici în alte părți ale Canadei, a fost unul de succes.

În câteva zile, fetiţa Aurelie și-a revenit foarte bine, i-a revenit culoarea în obrăjiori şi, încet-încet, au început s-o hrănească până când a început (chiar ea însăşi) să mănânce mai bine. La circa 8 sau 10 zile după internare eram de-acuma gata s-o externez. Dar i-am sunat mai întâi pe medicii din St. Pierre, rugându-i s-o monitorizeze pentru eventualitatea – de altfel improbabilă – că ar avea probleme etc.

Scrisoare de mulțumire

I-am rugat pe părinți să revină la control în 4-6 săptămâni, ca să fim siguri că totul este în regulă. Chiar așa s-a și întâmplat. Când au revenit ulterior la St. John’s, mi-au făcut cadou o plachetă gravată în limba franceză, cu cuvinte foarte frumoase şi sensibile.

Au trecut de atunci, iată, 30 de ani. Dar fireşte că mai am acea plachetă care îmi aduce aminte de un episod foarte interesant, neobișnuit, foarte stresant și dus la bun sfârșit de subsemnatul. În plus, părinții au scris și o scrisoare la o publicație foarte citită în provincie, „The Newfoundland Herald”. Această scrisoare era de fapt despre experiența lor şi avea rolul să liniștească părinții care aveau copii foarte bolnavi și care aveau nevoie de internare la Spitalul de Pediatrie „Janeway”. Ei au descris calitatea excepţională a tratamentului, dar și faptul că absolut tot personalul din spital, de la mic la mare – chiar dacă ei nu au putut comunica verbal -, a făcut tot ce se putea mai bine pentru copil, și mereu cu zâmbetul pe buze.

Mesajul era: Dragi părinți, sigur că va fi extrem de stresant, așa cum ne-a fost și nouă. Dar trebuie să știți din experiența noastră ca părinți că al vostru copil va avea o îngrijire absolut de nota 20.

Ei au mulţumit profund şi doctorilor. I-au menționat pe doctorul Kennedy, pe directorul medical al spitalului – profesorul dr. Hobeika – şi pe subsemnatul.

Apoi, înainte să plece, m-au invitat cu tot dragul să vin să-i vizitez în Saint Pierre și Miquelon, acolo unde tatăl fetiței, Yannick, era primar. Am acceptat cu bucurie invitația, mai ales că oricum aș fi dorit să vizitez aceste insule pe care extrem extrem de puțini străini le-au vizitat, fie și pentru faptul că nu știau de existența lor. Locuitorii din capitala St. John’s, dar și din alte localități aflate pe coasta de sud, ştiau de aceste insule, dar nu le vizitau, pentru că nu i-a interesat în mod deosebit şi, de asemenea, pentru că ar fi avut probleme de comunicare.

Cu vaporașul spre St. Pierre

Într-unul din weekend-urile mele libere din vara anului 1993, am fost să vizitez insulele St. Piere și Miquelon. În total, populația acestor două insule este de 6.500 de persoane, dintre care 6.000 trăiesc în St. Pierre şi 500 în Miquelon. De fapt, sunt trei insule, dar se numesc doar St. Pierre şi Miquelon pentru că doar ele sunt locuite.

Întrucât cursele de avion sunt rare și avioanele minuscule, a găsi un bilet de avion într-un sens sau altul era extrem de greu. În schimb, exista posibilitatea de a călători de 2-3 ori pe săptămână (cel puțin în perioada de primăvară târzie, vară şi început de toamnă) cu vaporașul, în condiții foarte civilizate. Atâta doar că locul de unde se putea lua vaporașul era o mică localitate numită Fortune, aflată la trei ore de capitala St. John’s, la capătul unei peninsule (Burin) care intra adânc în ocean către St. Pierre, care de-aici era încă şi mai aproape.

Când le-am spus colegilor și câtorva asistente că voi merge în weekend-ul cutare la St. Pierre, una dintre asistente, cu care mă înțelegeam foarte bine, m-a rugat s-o iau cu mine, deoarece și ea dorea de mult timp să viziteze aceste insule, dar nu s-a putut hotărî să meargă de una singură.

Firește că am acceptat să vină cu mine, iar în ziua călătoriei (vineri) am plecat din St. John’s foarte devreme, cu mașina, ca să ajungem la timp la Fortune. Ajunşi acolo, pe la ora 3 după-amiaza, dacă bine-mi amintesc, ne-am îmbarcat pe vaporaş şi am pornit către St. Pierre. La bord eram cu totul circa 9-10 persoane, plus echipajul. Din păcate, domnița care era cu mine, Pauline, a făcut un sindrom de rău de mare şi a comis imprudența să ia un Gravol, care este un medicament antiemetic, dar care din păcate are și un efect secundar foarte neplăcut, şi anume induce o profundă somnolență. Astfel, până am ajuns în St. Pierre, Pauline a adormit, iar când am ajuns, de-abia se putea mişca de somnoroasă ce era.

Am ajuns cu un taxi la hotelul unde am avut rezervare, am dus-o în camera ei şi am asigurat-o că nu voi pleca nicăieri decât atunci când și ea se va simți mai bine, pentru a putea merge undeva mai spre seară să mâncăm. În timp ce ea dormea, eu, aflat în camera alăturată, mă uitam peste multe broșuri, hărţi şi cărțulii care descriau insulele St. Pierre şi Miquelon.

Croque Madame şi Croque Monsieur

Puţin după ora 9 seara a bătut cineva la ușă. Era Pauline, care-mi spunea că se simte OK, că odihna i-a făcut foarte bine și putem să mergem oriunde. Eu am sugerat să mergem jos, la restaurantul hotelului. Ajunși acolo, am fost foarte dezolaţi să aflăm că restaurantul era deja închis. Dar și că alte restaurante de pe insulă au în general același orar și deci nu vom găsi deschis nicăieri.

Totuși, la sfârșit am primit și o veste bună. O ospătară drăguţă ne-a spus: „Restaurantul este închis, dar barul este deschis, iar ei au un meniu de bar, puteţi merge şi mânca la bar”.

Am mers, fireşte, la barul hotelului şi, citind meniul, am remarcat imediat că tot, absolut tot ce era în acest meniu erau preparate tipice pentru Franța. Absolut nimic tradițional din Newfoundland, care – vorba ceea – se afla la doar o aruncătură de băţ.

Amândoi am optat pentru câte un sandvici, care se numeau Croque Madame şi Croque Monsieur. Au fost mai mult decat delicioase! Absolut excepționale! Și, cu siguranță, mult mai bune decât am mâncat ulterior în diferite țări, inclusiv în România, pentru că ei foloseau un anumit fel de brânză și de cașcaval, dar și un anumit fel de șuncă. Aceste ingrediente le dădeau un gust mult mai bun decât aceleași sandviciuri preparate în alte țări. Și uite-așa, din chiar prima zi, am și învățat ceva.

A doua zi dimineață, după prea micul dejun și cafea, am pornit amândoi să explorăm insula St. Pierre. Am fost surprins de faptul că efectiv mă simțeam în Franța. Peste tot se vorbea doar în limba franceză, mai ceva ca la Montreal, unde mai sunt şi anglofoni. Am văzut clădiri oarecum tipice pentru Franța. Am văzut automobile cum ar fi Renault Talbot, Citroen, Peugeot și altele, pe care nu le puteai vedea absolut nicăieri în toată America de Nord. Iar la diferite gherete pe străzi se vindeau prăjituri şi produse de patiserie tipice pentru Franța. De altfel, toate restaurantele aveau meniu tipic franțuzesc. Iată o oază franceză în Oceanul Atlantic, la multe mii de kilometri de Franța! Extraordinaire!

Am hoinărit încântaţi pe străzile din St. Pierre, admirând pieţele, parcurile, clădiri deosebite – de exemplu, şcoala, poşta, cochetul Studio de Radio, primăria, mallul, etc. Străzile erau unele drepte, altele în pantă destul de abruptă. Totul era „acasă” pentru localnici, dar pentru noi şi mai ales pentru mine, bun vorbitor de limba franceză, a fost ceva nou și incredibil de pitoresc.

Pescarii și spitalul

După-amiază am vizitat spitalul local, mare şi foarte bine dotat cu toate cele necesare, iar aparatura era perfect „la zi”. În spital şi în oraş erau câţiva medici de familie, iar în spital lucrau medici specializaţi în Medicină Internă, Chirurgie, Radiologie etc. Atâta doar că, să convenim că într-un oraş cu 6.500 de locuitori nu se poate construi un spital cu absolut toate specialitățile medicale și chirurgicale. Tocmai de aceea, Franța și Canada au semnat o înţelegere prin care Franța plătea Canadei costul tratamentului pentru bolnavii trimişi din St. Pierre Miquelon în Canada. Acest lucru avea sens, deoarece ar fi fost nu doar aberant şi exorbitant de scump, dar și foarte riscant să se trimită bolnavii în Franţa…

Înainte de vara anului 1992, pacienții din St. Pierre care trebuia trimiși în Canada puteau să aleagă între trei orașe importante, centre medicale foarte bune. Toate, firește, pe coasta de est, pe coasta atlantică a Canadei. Aceste trei oraşe erau St. John’s, Halifax şi Moncton. Aproape fără excepție, toți bolnavii cereau să fie trimiși la Moncton, un oraș bilingv, care avea și un spital foarte bun de limbă franceză, Hopital Georges Dumont.

Din păcate însă, în vara anului 1992 a venit o măsură absolut şocantă, năucitoare, incredibilă, din partea autorităților provinciei Newfoundland & Labrador. Întrucât cotele de pește au scăzut extraordinar de mult, fapt extrem de îngrijorător, iar stocul de pește nu se regenera așa cum ar fi fost de așteptat (şi asta se întâmpla deja de câțiva ani!), mai-marii provinciei au interzis în mod categoric pescuitul. De pe o zi pe alta. Şi astfel, în mod inimaginabil, peste 35.000 de oameni, care locuiau pe coastele insulei Newfoundland şi care de multe generații erau pescari, au rămas fără „joburi” și venituri. A fost o situație absolut de groază. Bieții oameni nu știau să facă nimic altceva, în afară de pescuit, care era și cea mai importantă sursă de venit a provinciei Newfoundland & Labrador.

Dar așa a fost. Iar când au început oamenii să-și manifeste în mod foarte vehement nemulțumirea, au fost asigurați că vor primi ajutoare materiale substanțiale, şi dacă totul va merge bine, pescuitul se va relua exact într-un an de zile. Lucru care nu s-a mai întâmplat de fapt niciodată!

Din păcate, această situație extrem de supărătoare a afectat şi St. Pierre şi Miquelon, care astfel au intrat într-o criză economică și socială. Desigur că Franța i-a susţinut pe localnici financiar și material, dar situația nu mai era cea de dinainte de criză. Pe ici, pe colo au început să „strângă șurubul”. Una dintre consecințe a fost faptul că toți bolnavii care trebuia trimiși în Canada erau obligatoriu trimiși la St. John’s, care era Centru Medical Universitar şi era situat geografic cel mai aproape de St. Pierre şi Miquelon.

Căsuța de vacanță

Așadar, am vizitat spitalul și am cunoscut personal câțiva medici cu care vorbisem la telefon anterior și care trimiseseră bolnavi la diferite spitale din St John’s. Mai mult chiar, am văzut și  trei  foste „victime” de-ale mele, care au fost de acum externate de la St. John’s, dar care trebuia să mai stea în spital una, două sau chiar trei săptămâni, pentru convalescență şi reabilitare sub supraveghere medicală.

Toți au fost foarte încântați să mă vadă și mi-au mulțumit încă o dată pentru faptul că s-au bucurat de îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate, ba încă de la un foarte bun vorbitor de limba franceză.

Seara l-am contactat pe domnul Yannick şi i-am spus că am venit la St. Pierre şi că am petrecut seara de dinainte și ziua de sâmbătă într-un mod extrem de agreabil. Fusese o zi foarte plăcută şi relaxantă. Ne-am dat întâlnire pentru a doua zi.

Yannick a venit după noi şi ne-a dus cu mașina proprie, ca să ne arate în mod sistematic orășelul Saint Pierre. Practic, ne-a arătat puține locuri pe care nu le văzuserăm în ziua precedentă, când am hoinărit de dimineața până seara prin acest orășel extraordinar de pitoresc. Dar nu puteam, evident, să-i refuzăm această mare plăcere și bucurie de a ne fi ghid.

Un episod ultra-haios (de care mai râd şi acum) s-a întâmplat în momentul în care, aflaţi pe o stradă în pantă lină, mergând în jos la un moment dat, Yannick a oprit maşina şi ne-a spus că în acea casă locuiesc părinții lui şi că ar fi de bun-simț ca el să ne invite înăuntru. Dar nu o va face, pentru că părinții lui nu sunt acasă. Ne-a spus că, în fiecare vară, părinții se mută pentru câteva săptămâni la căsuța lor de vacanță. La cottage, cum se spune îndeobște în Canada. Apoi ne-a arătat cu degetul o casă aflată  la circa o sută de metri, dar pe partea cealaltă a drumului, şi ne-a spus că aceea este casa de vacanță a părinților. Am râs de ne-am prăpădit. Deși el de fapt a spus adevărul, asta era. Firește, când a spus înainte că părinții își petrec vara la căsuța de vacanță, am crezut, cum era și firesc, că vorbim despre o căsuță undeva în afara orașului, poate într-o pădure… Dar iată că ei aveau o căsuță de vacanță la doar o sută de metri de casa în care locuiau. Ce şod! Cât de comic! Dar așa a fost.

Apoi, după ce ne-a mai arătat câteva obiective din St. Pierre, ne-a dus acasă la ei, unde soția lui, Michelle, pe care eu o cunoșteam deja de când fusese Aurelie internată, ne aștepta împreună cu toți cei patru copii, inclusiv Aurelie, care arăta foarte, foarte bine. Între cei patru fraţi, doi (Stephan şi Mariette) erau mai în vârstă decăt Aurelie, şi mai era o surioară de numai câteva luni (Sylvie).

În momentul în care am intrat în casă și m-a văzut, Aurelie a „explodat” mai  ceva ca Usain Bolt şi s-a oprit exact în brațele mele.

Ne-am simţit foarte bine la ei şi am mai povestit de una și de alta. După care, mulţumindu-le, am plecat, iar seara am luat vaporașul pentru a ne reîntoarce la Fortune. De unde, oricum, mai aveam de mers trei ore cu mașina până la St. John’s. O asemenea călătorie am mai făcut ulterior de două ori, dar niciodată nu a mai fost la fel ca prima oară, deoarece majoritatea locurilor îmi erau de acum cunoscute, nu mai erau lucruri noi, surprize.

Într-o duminică am fost cooptat, pe loc, într-o formaţie muzicală (să-i spunem cu îngăduinţă jazz) din St. John’s, o trupă care cânta pe o scenă aflată în faţa unui hotel, pe un segment de stradă extrem de animat. A fost grozav.

Restaurantul „Al Capone”

Câteva cuvinte şi despre persoanele care vin din Franţa pentru 2-3 ani, de exemplu medici, functionari, poliţişti etc. Acestora li se pun la dispoziţie apartamente frumoase, complet mobilate şi având  toate cele necesare pentru viaţa de zi cu zi. Apartamentele se găsesc  în cele câteva blocuri cu 2-3 etaje construite special în acest scop.

Medicii au ca stimulent faptul că, la reîntoarcerea în Franţa, li se garantează un loc de rezidenţiat în orice specialitate ar dori şi fără niciun examen.

Să mai amintesc un lucru extrem de surprinzător. La un hotel mai nou, modern, „Hotel St. Pierre”, restaurantul se numea „Al Capone”!!! Iar pe perete, în spatele barmanului, era o poză de mari dimensiuni a lui Al Capone purtând celebra sa pălărie de mafiot și criminal. Fiind extrem de contrariat de ceea ce vedeam, am întrebat ce se întâmplă și de ce. De unde până unde acest personaj sinistru este atât de venerat în St. Pierre? Răspunsul a fost că în perioada prohibiției, care a lovit nu doar Statele Unite ale Americii, ci și Canada, Al Capone aducea cantități enorme de alcool din Europa, dar nu le putea introduce en gros în SUA sau în Canada. Astfel, el și-a ales insula St. Pierre ca loc de depozitare pentru transporturile industriale de alcool. Care alcool era ulterior introdus „cu pipeta” în Statele Unite, evident în mod fraudulos.

Drept mulțumire pentru faptul că populația din St. Pierre a fost de acord să ofere spațiu pentru depozitarea secretă a acestor cantități uriașe de alcool, Al Capone a donat sume extrem de generoase populaţiei din St. Pierre și Miquelon. Dacă însă mă gândesc bine, de fapt nici nu puteau fi sume exorbitante, din moment ce populația era în jur de 6.000 de persoane. Și erau încă destui oameni în viaţă care povesteau cum trăiseră ei înșiși în perioada prohibiției, când Al Capone aducea alcoolul pe insula lor.

Legenda spune că Al Capone a venit personal de câteva ori la St Pierre şi a donat, cu aceste ocazii, mari sume de bani. Chiar dacă ştiau că în Statele Unite este prohibiție şi nu erau foarte fericiți de ceea ce făceau, localnicii erau măcar foarte bine recompensați. Până la urmă, ei nu au făcut nimic ilegal, ei erau parte din Franța şi nu erau considerați drept un popor al Americii de Nord. La ei nu era prohibiție, doar peste graniță, în Canada și SUA (partea „morală” a ecuației să o lăsăm deoparte).

Au revoir, St. Pierre et Miquelon! Je vous aime beaucoup!

Revenit la St. Pierre după extrem de stresantul episod petrecut la St. John’s cu fetiţa sa atât de bolnavă, dar care din fericire s-a încheiat cu bine, Yannick şi-a dat seama că învăţarea limbii engleze de către populaţia locală (le-)ar fi foarte benefică. El şi-a exprimat public această opinie şi a avut un răspuns pozitiv copleşitor. Astfel, Yannick s-a mişcat repede și, după contactarea Universităţii din St. John’s, a pus la dispoziția unor cadre universitare din St. John’s o clădire centrală, mare, frumoasă şi luminoasă, căreia i-au pus numele de Memorial University of Newfoundland a St. Pierre.

Profesorii de aici îi învățau limba engleză pe locuitorii interesaţi din St. Pierre şi Miquelon. Odată stăpânind cât de cât limba engleză, localnicii au putut călători, în sfârşit, în Newfoundland și în alte părți ale Canadei, ieșind astfel din monotonia de a trăi toată viața pe acele insule mici.

Așadar, în mod practic, așa cum eu am descoperit „Mica Franță” sub forma Insulelor St. Pierre şi Miquelon, ei au descoperit America sau, mai precis, Canada!

Cred şi sper că acum, după ce am descris „Mica Franță” de peste Ocean, adică Insulele Saint Pierre și Miquelon, numele acestui articol – „Franţa şi Canada, două țări vecine și prietene” – nu va mai fi perceput ca unul absurd.

St. Pierre et Miquelon, je vous aime beaucoup! Au revoir!

George V. Freundlich

Timmins (Ontario, Canada) – 28 august 2022

Despre autor

• George V. Freundlich (născut la 15 ianuarie 1956) este un clujean stabilit de 37 de ani în Canada.
• La Cluj-Napoca a studiat muzica clasică şi medicina, absolvind cu media10.
• În Canada şi-a clădit o carieră strălucită, fiind votat „Medicul Anului 2008”.
• În paralel a continuat şi activitatea muzicală, cu 25 de ani într-o orchestră simfonică, dar și una de jazz.
• Recent i-a fost decernată prestigioasa Diplomă de „Absolvent de Elită «Alumnus of Exception»” de către UMF Cluj-Napoca, fiind până în prezent singura persoană care are această diplomă.
• A fost cel mai tânăr personaj din enciclopedia „Clujeni ai Secolului XX”, ediţia 2000.
• A primit Diploma Ministerului de Externe al României pentru „Umanitate, Filantropie și Ambasador Cultural”.
• Este un globe-trotter extrem de activ, vizitând peste 100 de ţări. A ajuns inclusiv la Cercul Polar de Nord și în Antarctica.
• Pe lângă Ziaristii.com, este contributor la publicaţii precum „Pinterest”, „Life and Leisure”, „The Savvy Globetrotter”, „Făclia” (de Cluj), „Viaţa Transilvaniei” (la care a fost co-fondator în 2006) și TripAdvisor.com.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Un festival multicultural