Acasă Cultură Centenarul unei minuni: Opera Națională Cluj

Centenarul unei minuni: Opera Națională Cluj

Anul 2020 este un an de referinţă pentru Municipiul Cluj-Napoca, pentru nenumărații iubitori de artă, pentru iubitorii de muzică clasică și – în special – pentru cei care iubesc opera.

În anul 2020 se aniversează 100 de ani de la deschiderea Operei Naţionale Române. Opera Română a fost prima instituţie lirică din România, și iată deci că această aniversare se adresează publicului meloman din toată ţara.

Clujul a fost (și este) de foarte mult timp un oraș primordial cultural, cu Universitate și numeroase alte instituţii de învățământ, cu o intelectualitate sofisticată, rafinată și iubitoare de artă. De aceea, pentru a ține pasul cu cultura europeană, la Cluj s-a simțit nevoia de a se construi o operă. Cei mai  hotărâți și înverșunați – „titanii „care au făcut eforturi extraordinare pentru a se crea o operă la Cluj – au fost Tiberiu Brediceanu, Constantin Pavel și Dimitrie Popovici-Bayreuth. Culmea, cel care s-a opus cu vehemență acestui nobil proiect a fost Octavian Goga.

Anul 2020 reprezintă Centenarul Operei Naţionale Române.

Opera din Cluj-Napoca a fost construită la începutul secolului XX, de celebra firmă vieneză Fellner &Hellmer, specializată în construirea de opere și care avea deja la activ peste 25 de asemenea clădiri. Superba clădire a Operei a fost construită în stil rococo și baroc (această firmă a construit ulterior și Opera din Timișoara și pe cea din Iași).

Primul spectacol de operă a avut loc la 25 mai 1920, cu celebra producție „Aida” de Giuseppe Verdi. Spectacolul a fost regizat de marele cântăreț Constantin Pavel, cel care a și fost primul director al Operei. Dirijorul spectacolului inaugural a fost Alfred Novak.

Opera s-a cântat în limba română. Opera din Cluj-Napoca a devenit una dintre cele mai emblematice din Europa.

Opera Națională Română din Cluj are 920 de locuri și a fost prima operă din ţara. Peste un an, în 1921, se inaugura Opera din Bucuresti (960 de locuri), cu opera „Lohengrin” de Richard Wagner, dirijor George Enescu. Clădirea actuală, sobră și rafinată, a Operei din București s-a construit între anii 1953-1954.

În semn de apreciere și respect pentru Opera Națională Română Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 100 de ani, Banca Națională a României  a lansat pe piața numismatică o monedă de argint cu tema „Opera Națională Română Cluj la Centenar”.

În cei 100 de ani care au trecut de la deschiderea Operei Naţionale Române, s-au prezentat peste 200 de titluri de opere, operete și balet din repertoriul universal, dar și din repertoriul autohton. Ex.: „Oedip” de George Enescu, „Meșterul Manole” de Sigismund Toduță, „Luceafarul de Ziuă” de Tudor Jarda, pentru a menționa doar câteva.

Opera din Cluj a avut parte peste ani de personaje extrem de talentate, fie că vorbim de cântăreți/cântărețe, dirijori, corepetitori, membrii orchestrei, membrii corului, scenografi, regizori, croitoria și tâmplăria operei.

Prin creșterea progresivă a calității operei, ea a devenit cunoscută și apreciată în toată Europa (mai cu seama în anii ’70, când directoarea Lucia Stănescu – din păcate, decedată recent – a organizat turnee ale Operei în marile capitale europene).

De asemenea, s-a creat o emulație și „ștacheta” era urcată tot mai sus, astfel încât doar talente cu totul excepționale puteau să devină membri ai Operei.

„Pepiniera” Operei au fost în cea mai mare masură Liceul de Muzică Cluj și Conservatorul „Gheorghe Dima” (Cluj).

OPERA… Amintiri din copilărie

De unde oare pasiunea mea, dragostea mea de operă?

După cel de-al IIlea Război Mondial și după o perioadă extrem de grea pentru cetățeni, spre sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, România s-a mai refăcut și – cu toate neajunsurile – viața s-a mai îndulcit cât de cât.

Ce posibilități de distracții, de recreere existau pe-atunci? Erau filme, dar majoritatea erau rusești, patriotice și nu erau apreciate chiar deloc. Doar în rare cazuri se mai dădeau filme comice sau de aventuri. Televiziunea Română a apărut prin 1956-1957 și se transmiteau emisiuni doar pentru București.

Dupa câțiva ani au început să fie difuzate emisiuni pentru întreaga ţară și au apărut televizoare și în provincie („Stassfurt”, „Rubin”, „Grigorescu”). Întrucât erau foarte scumpe, puțini oameni au reușit să-și permită acest lux. Devenise un obicei de a merge la câte un vecin pentru a urmări „Căpitanul Val Vîrtej” (un serial foarte iubit de copii, cu Septimiu Sever) sau cu ocazia vreunui meci de fotbal…

Întrucât biletele la Operă erau foarte ieftine, multă lume mergea la spectacole de operă sau de teatru.

Părinții mei au fost mari amatori și iubitori de operă, în special tata, și mergeau foarte des la spectacole. În familia noastră, primul copil s-a născut la aproape 8 ani de căsnicie. Tata era într-atât de pasionat de operă, încât și-a pus bani deoparte și a luat lecții de canto cu celebra cântăreață de operă Stela Simonetti.

Tot în acea perioada lua lecții de canto (și tot cu d-na Simonetti) și îndrăgitul și talentatul cântăreț Constantin Drăghici. Tata, Andrei și Costică s-au împrietenit, iar prietenia a durat peste 50 de ani…

Copilul George V. Freundlich

Când eu aveam doi ani – mari și lați –, părinții doreau neapărat să meargă la un anumit spectacol de operă. Din păcate, nu au găsit femeie să stea cu mine și erau extrem de necăjiți. Pe la ora 7.00 PM, mama i-a spus lui tata să se îmbrace urgent la costum, pentru că vor merge la operă. Tata, încântat, s-a conformat, dar înainte de a ieși pe ușă, a constatat că nu venise nicio bonă să aibă grijă de mine. La întrebarea „Ce facem cu ăla mic?”, mama i-a răspuns sec: „Îl ducem cu noi!!!”. Tata a încremenit, dar urgent „s-a pus în mișcare”; în fine, iată-ne în sala Operei, ocupându-ne locurile. Spectacolul era „Madame Butterfly” de Giacomo Puccini; nu tocmai o operă „ușoară”.

Eu stăteam la mama-n brațe și nu am scos nici măcar vreo onomatopee pe tot timpul spectactacolului. Din acel moment, părinții ne-au luat pe sora mea mai mare și pe mine la toate spectacolele. Începeam deja, la acea vârstă fragedă, să avem preferințe pentru anumite opere!

De obicei stăteam fie într-o lojă, fie pe „fotolii de orchestră”, în primul rând. Eu mă uitam  din când în când pe scenă, dar preferam să mă uit la instrumentele muzicale. Stăteam cu capul aplecat înspre fosa orchestrei și urmăream o vreme dirijorul, apoi mă uitam la diferite instrumente. Ochii mi-au fost atrași de un instrument foarte  ciudat, deosebit de toate celelalte; un instrument metalic (alamă, firește) care avea un fel de șine sau culisă care aluneca în sus și în jos. De fapt, erau trei asemenea instrumente și extrem de rar am văzut ca toți trei să execute aceleași mișcări cu culisa. De regulă, unul mișca culisa în sus, altul în jos, al treilea – undeva pe la mijloc… Am fost foarte intrigat.

De unde era  să știu că peste ani – după studiul viorii și al pianului – voi învăța să cânt la un asemenea instrument? Adică la trombon…

George V. Freundlich

În acea perioadă, spre mijlocul anilor ’60 și primii ani după 1970, în România se trăia relativ decent. Alimentele se procurau fără „pile” de la „complex” sau de la piață – legume, fructe, păsări. De la alimentară se puteau cumpăra brânzeturi, marmeladă, mezeluri:  parizer, pateu de ficat, polonez, tobă, care se găseau fără probleme, inclusiv seara. Țin minte cum mă trimitea tata seara să cumpăr mezeluri și să vin repede, că de la 9.00 începea meciul – de regulă, finala Cupei Intercontinentale (ex.: Racing Club Buenos Aires, cu vedetele Perfumo și Basile, contra unui Celtic Glasgow dezlănțuit și devastator, unde micuțul Johnston făcea legea). Laptele se aducea la domiciliu.

Marea nemulțumire a românilor era aceea că nu puteau călători în străinătate, cu excepția unor țări „frățești” comuniste – Ungaria, URSS, Cehoslovacia, Bulgaria. De călătorii în Occident nici nu putea fi vorba (cu excepții puține și rare).

Erau spectacole foarte bune – atât la teatru, cât și la Operă. Se aduceau filme chiar bune, coproducții franco-italiene. Erau concerte de jazz cu Sile Dinicu, Alexandru Imre, Margareta Pîslaru, Aura Urziceanu, Anca Parghel și alții. Multe asemenea concerte se transmiteau la televizor.

Multă lume nu știe că la Cluj existau, de fapt, două Opere: Opera Națională Română și Opera Maghiară. Spectacolele erau programate foarte inteligent. Când la Opera Română era spectacol de operă, la Opera Maghiară era un spectacol de teatru, iar a doua zi era invers. Așadar, iată că dacă chiar voiai, puteai merge la operă în fiecare seară.

Duminica, de regulă, erau 3 spectacole!!!

Dimineața la 10 erau spectacole pentru copii și tineri – „Hānsel și Gretel”, „Ana Lugojana”…

La ora 3.00 era un spectacol „ușor”, cu opere  de genul „Bărbierul din Sevilla”, „Flautul Fermecat”, „Nunta lui Figaro” etc., sau un balet (Ceaikovski – „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci” etc.).

Seara la 8.00 era o operă cu adevărat „serioasă”: „Aida”, „Traviata”, „Boema”, „Carmen”, „Lucia de Lammermoor”, „Faust”, „Tosca”, „Lakme”, „Pescuitorii de perle”…

Din când în când aveam și cântăreți oaspeți de la București, inclusiv – dar nu numai – nume care și-au început strălucitele cariere la Cluj: David Ohanesian, Ion Buzea, Ion Piso, Arta Florescu, Maria Slătinaru-Nistor, Viorica Cortez-Guguianu, Eugenia Moldoveanu, Octav Enigărescu, Ludovic Spiess…

AUDIO: Ion Piso – „La donna e mobile”

Veneau și din străinătate, mai adesea – dar nu întotdeauna – din țări socialiste: Paata Burchuladze de la Opera din Tbilisi, Amelia Benvenutti, Attilio D’Orazzi, Giuseppe di Stefano Virginia Zeani (toți din Italia), Jozsef Simandy (Ungaria) și alții.

Când aveam vreo 4 ani, într-o superbă duminică de primăvară, după-amiază am fost cu mama în „Parcul Mare”. Mă jucăm cu alți copii. Ceva mai târziu a sosit și tata, care tocmai arbitrase un meci de fotbal pe Stadionul Municipal, aflat în apropiere.

În timp ce ne jucam construind castele de nisip, am început să cânt arii din opere. Un grup de adulți tocmai trecea pe acolo și s-a oprit lângă noi pentru câteva minute. M-au întrebat unde sunt părinții mei și le-am arătat. Grupul a mers la părinți; întâmplător, erau cântăreți de la Opera Națională. I-au rugat pe părinți să ma înscrie cât se poate de repede la o grădiniță de muzică, după care să fac Liceul de Muzică și Conservatorul. Le-au mai spus că n-au văzut niciodată un copil de 3-4 ani să cânte arii din opere și au comentat că sunt extrem de talentat.

Tata a fost croitor. Era considerat – pe bună dreptate – cel mai bun din oraș (și printre primii 3 din ţară, așa cum s-a „clasat” în repetate rânduri în concursurile naţionale de croitorie de la București!) și avea clientelă de elită, inclusiv celebrități de la Operă.

Când eram mici (eu cu sora mai mare), tata aducea uneori acasă material de la croitorie și lucra până seara târziu. În mod normal, el ar fi trebuit să facă acest lucru la salonul de modă, dar dorind să stea și cu copii, lucra uneori de-acasă. În timp ce lucra, ne povestea conținutul mai multor opere. Comentariile le „ilustra” cântând acolo numeroase arii din opere, cu libret românesc. Eram  absolut fascinați și încântați.

Uneori, din politețe, ducea acasă la unele cliente pardesiurile sau costumele noi – mai ales iarna. Uneori mă lua cu el și-i spunea mamei că mergem „numai noi, bărbații”. Astfel, pe la 4-5 ani am fost la cunoscutele vile „Petru și Pavel”, unde locuia d-na Ana Rozsa Vasiliu, sau pe Str. Horea, chiar lângă pod, unde locuia d-na Lya Hubic. Întotdeauna îmi cereau să cânt ceva. Eu eram timid, dar până la urmă le cântam, de regulă marele șlagăr „Marina, Marina”… Deși micuț aveam – se pare – simțul măsurii și nu prea mă băgăm în arii din opere… foarte rar le făceam pe plac și cântam „Yigoleto – Femeia aie” (încă nu știam să-l pronunț pe „r”.)

AUDIO: Lya Hubic, Corneliu Fânățeanu – „Traviata”

Am urmat grădiniță de muzică și apoi Școala și Liceul de Muzică (unde am învățat să cânt la vioară, la pian și la trombon), absolvind în 1975. Când aveam cam 10-11 ani, am aflat că se caută copii talentați pentru Corul de Copii al Operei Naţionale. M-am prezentat și am fost admis. Colegii mei din cor erau de fapt colegi de școală mai mari. Repetițiile le făceam cu distinsul prof. Emil Maxim, un om extrem de cult, mare pedagog și un individ foarte haios, cu un excelent simț al umorului. Repetițiile erau agreabile (spre deosebire de orele de cor de la școală). Pentru fiecare spectacol eram plătiți cu 25 de lei. În corul Operei cânta și directorul Liceului de Muzică (dl Leontin Chișu), așa încât am devenit „colegi”.

Tare îi displăcea faptul că noi cântam în cor, dar n-avea ce face, căci făceam treaba bună și nu era nimic neregulamentar. Colegii lui adulți îl tot tachinau, spunînd că „uite, și copiii cântă mai bine decât tine”.

Venind acasă după ora 10 seara sau chiar pe la 11, îi „băteam obrazul” lui tata, spunând (în glumă, dar pe un ton serios) cât de mult lucrez, până târziu în noapte, că să avem ce pune pe masă…

Am ajuns să cunosc (cunoaștem) clădirea Operei mai bine decît foarte mulți care lucrau de ani de zile pe-acolo. În opere în care aveam de cântat în primul și ultimul act, mergeam la „scena mică” (în spate, acolo unde  aveau loc repetițiile de obicei) și băieții jucam fotbal, iar fetele stăteau în povești…

Prin 1968 s-a prezentat pentru prima dată opera „Gioconda” (de Ponchielli), care s-a cântat foarte des în acea stagiune, iar noi, copiii, având de cântat în spectacol, mai că nu ne dădeau banii afară din casă…

Îmi aduc aminte și de solo-ul meu din „La Bohemme”, când cântam singur pe scenă: „Vreau o trompetă și-un căluț”…

AUDIO: Corina Circa – „Mon coeur s’ouvre a ta voix”

Firește că trebuie să trec în revista pe mulți dintre cântareții și cântărețele care ne-au delectat (si chiar copleșit în multe ocazii) peste ani, și care au adus distincție și faimă  Operei Naţionale: Ana Rozsa Vasiliu, Lya Hubic, Stela Simonetti, Elena Vătafu, Margareta Rădulescu, Lucia Stănescu, Elena Stoica, Emilia Catană, Ecaterina Vilcovici, Agneta Kriza, Niculina Mirea-Curta, Margareta Vârban, Georgeta Orlovschi, Elena Andrieș, Corina Circa, Sara Buțiu, Liliana Bizineche, Carmen Gurban, Diana Țugui, Andrada Roșu-Vaida, Constantin Pavel, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Constantin Ursulescu, Dinu Bădescu, frații Almășan (Augustin și Mihai), Ion Buzea, Alexandru Racolțea, Teodor Carabiberi, Ion Piso, David Ohanesian, Corneliu Fânățeanu, Constantin Zaharia, Ion Iercoșan, Mugur Bogdan, Ion Lazăr, Alexandru Kopeczi, Paramon Maftei, Vasile Bărbieru, Emil Gherman, Ionel Pantea, Titus Pauliuc, Mircea Moisă, Dan Șerbac, Daniel Lapoși, Marius Vlad Budoiu, Geani Brad, Sorin Lupu, Petru Burcă, Florin Estefan…

Balerine/balerini: Larisa Șorban, Eva Maksay, Lucia Cristoloveanu, surorile Bacsenski, Valeria Căprariu, Elena Berariu, Tatiana Damian, Emilian Barteș, Ioachim Pura, Adrian Mureșan…

Directori: Constantin Pavel, Lucia Stănescu, Traian Popescu, Gheorghe Merișescu, Ionel Pantea, Marius Vlad Budoiu, Florin Estefan…

Dirijori: Anatol Chisadji, Ion Iancu, Alexandru Taban, Petre Sbarcea, Emil Maxim, Gheorghe Victor Dumănescu, Tiberiu Popovici, Adrian Morar, David Crescenzi.

Ar fi o greșeală de neiertat să nu menționez contribuția extraordinară a orchestrei și corului Operei, cor „strunit” mai mult decât excepțional, timp de peste 50 de ani, de maestrul Emil Maxim. Ce pot să spun? JOS PĂLĂRIA!

(Desigur că nu am putut menționa pe toți care poate ar fi meritat acest lucru – și îmi cer scuze -, dar nu uitați că eu sunt medic în Canada, unde locuiesc de 36 de ani, și am scris acest articol din pasiune și dragoste pentru Opera Națională, recurgând doar la memoria mea și la amintirile mele personale.)

AUDIO: Ionel Pantea – „La clemenza di Tito”

Din 1995 am început să revin în țară și am văzut multe spectacole de operă, toate foarte bune, iar unele cu totul excepționale.

Între spectatorii frecvenți și fideli la operă și artiști s-au creat „punți” sufletești, un fel de „special bond”. Se aduceau flori și erau aruncate pe scenă peste fosa orchestrei, uneori chiar din lojele apropiate de scenă. Florile se aruncau pe scenă de regulă după încheierea spectacolului (când adesea era și dirijorul pe scenă), dar în unele ocazii chiar și în timpul spectacolului, după interpretarea splendidă a unei arii.

La sfârșitul spectacolelor excepționale, toți artiștii apăreau pe scenă, inclusiv „sclavul în frac”, adică dirijorul… Cum aplauzele nu conteneau, se lăsa un fel de cortină metalică, în care era o ușă; apoi începeau să apară artiștii, unul câte unul, ieșind prin acea ușă. Publicul era în delir. Artiștii – vedetele serii – erau ultimii…

Se striga „BRAVO”, era animație, entuziasm și bucurie, satisfacția unei seri deosebite.

Uneori, cântăreții erau strigați chiar pe nume: „Bravo, Dinule!”…

Ce frumos a fost! Și a fost marele dirijor, maestrul Alexandru Taban, care se simțea cel mai bine purtând teniși. Iar la spectacole venea îmbrăcat la frac și – ceea ce aproape nimeni nu a observat – cu teniși vopsiți în negru!!!

Spectatorii erau parcă o familie numeroasă, foarte mulți dintre ei au ajuns să se cunoască din vedere.

AUDIO: Carmen Gurban – „Tosca”

Opera a devenit pentru unii atât de îndrăgită, încât era parte din viața lor, era ca un membru de familie iubit și enorm respectat. Pe lângă tata, i-aș aminti pe dr. Marius Râmbașiu și mai ales pe chimistul prof. Miron („Pilu”) Marie, care și acum, trecut de 80 de primăveri, a fost și a rămas cu adevărat o „enciclopedie ambulantă” de operă, cunoscând toate ariile – posibile și „imposibile” – din toate operele (un fel de Iosif Sava  axat în mod absolut pe operă, dar chimist la bază, și nu muzicolog!), pe cei mai faimoși cântăreți români și străini. Are sute și mii de înregistrări cu adevărat istorice și sunt convins că are mai multe înregistrări decât cele mai bine dotate studiouri de radio!

Peste ani, am avut enorma bucurie să călătoresc cam pe toate meridianele lumii și am vizionat spectacole de operă de la Wellington (Nouă  Zeelandă) și Sydney până la Madrid, Paris, Erevan, Tbilisi, Budapesta, Viena, Covent Garden, alla Scala, Copenhaga, Reykjavik, Buenos Aires, Santiago (Chile), Santa Fe, San Francisco, Toronto, Montreal, Vancouver, și chiar la opera din junglă (nu e nici o greșeală – în Brazilia, în Amazonia, există o splendidă operă care se numește „Opera Amazonas”, unde de fapt am urmărit un Festival de chitară clasică). Și, firește, Metropolitan New York (de departe cea mai bună opera din lume, fără nicio discuție), unde m-am „refugiat” de foarte multe ori când eram epuizat de activitatea mea extrem de dură, responsabilă, solicitantă… Spectacolele de la MET (unde i-am admirat de multe ori pe Angela Gheorghiu, pe Roberto Alagna și pe Marius Brenciu) mi-au alungat oboseala chiar repede, de parcă ar fi acționat o baghetă magică.

Vizionarea a numeroase spectacole prin lume mi-a confirmat și întărit opinia că Opera Națională Română din Cluj-Napoca este excelentă!

DORESC SĂ MULȚUMESC DIN SUFLET (ȘI SPER CĂ POT VORBI ȘI ÎN NUMELE  MULTOR SPECTATORI) ARTIȘTILOR, TUTUROR CELOR CARE PESTE ANI NE-AU INTRAT ADÂNC ÎN SUFLET ȘI L-AU MODELAT CU MIGALĂ.

ACEȘTI MARI ARTIȘTI NE-AU OFERIT NOUĂ, SPECTATORILOR, CU DRAG ȘI ENTUZIASM, TALENTUL LOR EXTAORDINAR, CU GENEROZITATEA CELOR CARE TRĂIESC (ȘI) PENTRU ALȚII.

M-am bucurat să-l revăd pe „Pilu” Marie la ultimul spectacol al Operei Române, în 6 martie 2020, la spectacolul „Lucia de Lammermoor” (după acel spectacol, Opera a fost închisă din cauza pandemiei).

M-am bucurat să-l revăd și pe profesorul nostru Emil Maxim, care, deși a înaintat în vârstă, până acum câteva luni a continuat să pregateasca excelent corul Operei.

Așa cum am menționat deja, eu am fost membru al Corului de copii de la Opera Națională.

În Canada am cântat 25 de ani în Timmins Symphony Orchestra (trombon).

Spre marea bucurie a publicului din Timmins (și a mea personală), în fiecare stagiune am pregătit și un spectacol de operă („Flautul Fermecat” de W. A. Mozart, „Spărgătorul de nuci” – mai adesea în ajunul Crăciunului – și „Frumoasa din pădurea adormită” de P. I. Ceaikovski, „Inima de Aur” de Luc Martin, „Pirații din Penzance” de Gilbert și Sullivan și altele).

Iată că am avut bucuria nu doar de a fi spectator la operă, ci și artist. Mulțumesc și din acest colț de pagină „Adevărului de Cluj” și ulterior ziarului „Făclia”, care au consemnat aceste spectacole pentru melomanii clujeni.

Din păcate, pandemia a cauzat anularea multor spectacole pregătite intens, minutios și cu migală pentru această mare aniversare. Dar nu a reușit să diminueze în niciun fel dragostea, afecțiunea, stima, mândria, bucuria publicului clujean pentru Opera Națională.

Nu pot exprima în cuvinte cât de mult a însemnat opera pentru mine. Când eram „sfârșit” de oboseală, adeseori mă „refugiam” la New York pentru o „cură” de operă. Oboseala trecea repede, de parcă artiștii m-ar fi atins cu o baghetă magică.

Opera m-a făcut un medic mai bun și mai înțelegător, un fiu mai bun pentru părinții mei, pentru prietena mea, pentru toți cei din jurul meu…

La sfârșitul anului 2008 am obținut un premiu extrem de prestigios pentru activitatea mea medicală. În Anul Nou 2009 eram la New York cu ilustrul medic chirurg, prof. dr. Sandu Bologa, și soția lui, Grete. Am vizionat împreună câteva opere, cea mai așteptată find „La Rondine” cu Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Marius Brenciu. După spectacol am obținut (la cererea expresă a d-nei Angela Gheorghiu) să intrăm să-i vedem pe artiști. I-am spus Angelei Gheorghiu că mi s-a acordat recent un premiu extrem de prestigios și i-am explicat cât de mult au contribuit opera, artiștii și chiar ea însăși, peste ani, la rezultatele mele din munca de medic de urgențe. La auzul acestor comentarii, i-au dat lacrimile.

Dragostea mea nețărmurită pentru operă m-a determinat, m-a împins chiar (în ciuda unui program incredibil de dur, ca medic de urgențe pe un teritoriu foarte mare), să creez de unul singur un dublu CD cu cele mai frumoase arii compuse vreodată și interpretate de cei mai mari  cântăreți ai lumii: „ROYAL OPERA GALA”. Am prezentat acest CD colegilor mei de promoție de la Liceul de Muzică (1975), iar „Adevărul de Cluj” a salutat această realizare, ca și unele ziare din Canada.

În toamna anului 2005 a fost lansat (în Canada) acest dublu CD, care s-a bucurat de o primire excepțională și s-a epuizat în 4 zile! Și da – în broșura care însoțește acest CD am așezat poza Operei Naționale Române Cluj-Napoca alături de poza ultra-celebrului MET („Metropolitan Opera New York”). Fără Opera Națională Română, „The MET” nu ar fi însemnat pentru mine  nimic… niciodată… Pentru că de acolo, de la Cluj, a pornit totul… and the rest is history…

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze Opera Națională Română!

Fie ca această superbă și emblematică instituție culturală, Opera Națională Română, să înflorească și să continue să copleșească spectatorii cu realizări dintre cele mai prestigioase!

George V. Freundlich, decembrie 2020

Timmins, Canada

NOTA REDACȚIEI

George V. Freundlich

  • Membru în TSO Timmins Symphony Orchestra 1994-2019 (25 de ani trombon).
  • Membru al celebrului big-band „The Timmins All Star Big Band”.
  • Membru „Board Of Directors Orchestras Canada” (din 1997).
  • „Fellow And Benefactor” The Metropolitan Opera New York (din 2006), scrie recenzii pentru operele  de la „MET”.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Modifică Setările