Când am primit, pe adresa de e-mail a redacţiei, Acatistul simbolic al lui Mihai Eminescu, alcătuit de Claudiu Dumitrache, recunosc că m-a făcut curioasă, fiindcă însuşi cuvântul acatist m-a dus cu gândul la cele creştineşti, la sfinţii noştri şi la rugăciunile pe care obişnuim să le îndreptăm către Cel de Sus. După ce l-am citit însă, am rămas plăcut surprinsă de frumuseţea cuvintelor şi de lauda care i s-a adus marelui nostru Luceafăr.
Sigur că mulţi îşi vor pune întrebarea de ce s-a scris acest acatist în clipa în care Eminescu nu este sfânt. Eu le-aş răspunde: ”Da, nu este un sfânt din calendare, dar este un simbol al românimii. Este poetul care ne-a îndemnat, mai ales pe noi, românii basarabeni, să simţim şi să gândim româneşte. Este cel care ne-a ţinut şi ne ţine împreună ca neam, identitate şi limbă, lăsându-ne ca testament să avem grijă de numele nostru de român”.
Și mă bucur că autorul n-a uitat să-i pomenească în scriitura sa pe George Enescu, Nicolae Iorga, Bartolomeu Anania, Ştefan cel Mare etc., nici pe Nicolae Steinhardt, cel care de altfel a fost botezat şi convertit la creştinism în închisoare de părintele Mina Dobzeu, care este unchiul soţului meu, deci şi ruda mea.
Mă mai bucur pentru că i-a menţionat şi pe Grigore Vieru, şi pe Nicolae Dabija, zicând: ”Bucură-te, pasăre măiastră, că Vieru şi Dabija toată viaţa la tine au cugetat!” ori ”Bucură-te, că eşti far luminos poporului român! Bucură-te, frate şi părinte Eminescu!”.
Aşa că felicitări, dragă Claudiu Dumitrache, pentru acest poem-acatist, prin care-l îndemni pe poetul nostru naţional, dar şi pe înaintaşii noştri, să se roage lui Dumnezeu pentru noi, fiindcă – se ştie – lumea aceasta e aproape de cea de dincolo, iar cei plecaţi pot să ne vadă, să ne audă şi să mijlocească legătura în faţa Domnului pentru cei care mai suntem pe pământ.



