Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 26 mai 2016.
Au venit americanii. Acum o săptămână, trupe NATO au trecut Prutul, la invitaţia ministrului Apărării, Anatol Şalaru.
Dar, stupefiat, citesc pe internet şi aud cu urechile mele postul de televiziune „MIR” anunţând că forţele americane au fost chemate în Republica Moldova de către „Mişcarea unionistă «Sfatul Ţării-2», ca să le ajute să facă Unirea”.
La frontieră, TAB-urile americane au fost întâmpinate de 10 protestatari socialişti, care au scandat în ruseşte „Вон!”, adică „Afară!”, şi de peste 200 de membri ai Mişcării „Sfatul Ţării-2”, în frunte cu Grigore Popa, Valerian Grosu şi alţi activişti, care le-au ieşit înainte cu flori.
Dar toate televiziunile, inclusiv TVM, i-au filmat doar pe cei 10 scandalagii socialişti, ca şi cum tocmai ei reprezintă vrerea întregului nostru popor.
Americanii au venit târziu, dar sperăm să nu fie un târziu de tot.
În perioada de după război, basarabenii i-au aşteptat cu mic, cu mare. Aşa cel puţin îmi povestiseră consătenii mei, care îmi ilustrau convingerea lor cu o istorie dramatică.
În timpul foametei organizate (pentru că în prima parte a războiului basarabenii luptaseră de partea Armatei Române contra sovieticilor, în anii 1946-1947 au murit circa 300.000 de cetăţeni, mai mult decât în Al Doilea Război Mondial), concetăţenii noştri spuneau:
– Să răbdăm! Degrabă vor sosi aici americanii.
Când au fost deportaţi în siberiile de gheaţă alte sute de mii, ei mai sperau:
– Să răbdăm! Degrabă vor sosi americanii.
Lumea îi aştepta. Dar ei întârziau.
Nu departe de satul nostru, în mijlocul pădurii, era aşezat un sătuc, Fântâna Moşneagului, pe locul căruia creşte azi pădure.
Locuitorii lui, care dosiseră câteva aparate de radio, erau cei mai siguri că americanii sunt pe drum şi găsiseră de datoria lor să le vestească şi oamenilor satelor din jur data când vor veni americanii.
Mulţi nu credeau.
Dar în ziua respectivă, minunea s-a întâmplat: sătucul s-a umplut cu soldaţi americani şi cu tehnică militară, pe care fâlfâiau drapelele lor albastre cu multe stele.
Imediat, în centru s-a adunat toată localitatea. Bucurie mare!
Copiii au ieşit cu flori, gospodinele – cu pâine din ghindă măcinată şi sare, iar gospodarii – cu câte un vin, pus în „ştofuri” ascunse în scorburi de copaci.
Au ieşit câţiva muzicanţi, care nu dispăruseră în foamete şi scăpaseră de deportări, care au prins să cânte din instrumentele lor prăfuite, de care-şi amintiseră pentru prima dată în anii de după război.
Veselia a fost deosebită. Bucuria a ţinut până către seară. Şi ar mai fi ţinut mult, dacă n-ar fi intervenit o tânără, o elevă, pe care încă în ajun, nişte NKVD-işti – care ştiau că vor veni americanii – n-ar fi aruncat-o în beciul unui depozit părăsit de la marginea satului. De ce? Pentru că era unica din sat care ştia engleza. Învăţa la un liceu de departe şi tocmai în acele zile poposise în sat. Nimeni, nici părinţii, nu ştia unde se află. Şi iată că această tânără, cu mâinile ei firave, mai mult cu unghiile reuşi să smulgă câteva dintre zăbrelele închisorii ei şi să evadeze. Evident, a sosit pe dată la petrecere, să se bucure cu tot satul. Când a ajuns la horă, americanii şi cu consătenii ei tocmai dansau împreună „Hora Unirii”.
Unire – între americani şi ţăranii acelui loc.
S-a apropiat fericită de primul soldat american, l-a îmbrăţişat ca pe un frate mai mare, l-a sărutat şi i-a spus:
– Welcome!
Dar acela i-a zâmbit şi nu i-a răspuns nimic. Se vede că era un timid, şi-a zis copila.
Atunci s-a apropiat de un ostaş în uniformă de puşcaş marin şi i-a urat acelaşi lucru:
– Welcome!
Dar şi acela era un timid. I-a zâmbit şi nu i-a spus nimic.
Brusc, fata a constatat că niciunul din americani nu ştia engleza. Şi atunci ea a strigat!
– Fugiţi! Ascundeţi-vă! Aceştia nu sunt americani.
Muzica a încetat. Iar lumea nu şi-a dat seama de ce strigă acea copilă nebună, ca să le strice sărbătoarea, până au început să ţăcănească de peste tot mitralierele…
Totul nu fusese decât o mascaradă pusă la cale de organele de securitate, menită să pedepsească curajul de a fi visat al unor oameni disperaţi.
Acum, în locul acelui sătuc creşte pădure.
O pădure care, atunci când acum două săptămâni TAB-urile americane au trecut Prutul în Basarabia, a foşnit, sunt convins, altfel, s-a şi bucurat, aşa cum se bucură poate doar morţii care află a doua zi după ce-au murit că au câştigat cu biletul de loterie procurat când mai erau vii, câteva milioane de dolari, de care vor beneficia deja urmaşii lor, dacă vor voi.
Nicolae Dabija, 26 mai 2016
