‘Van ‘Vanîci

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 2 noiembrie 2006.

‘Van ‘Vanîci e „veteran al marelui război pentru apărarea patriei”, chiar dacă războiul acela s-a încheiat în 1945, iar dânsul s-a născut în 1965. Nimeni însă nu-i dă vârsta pe care o are, cei care-l văd îi dau mult mai mult.

Dânsul poartă eroic toate medaliile tată­lui său, care a decedat acum un deceniu; de atunci încoace, în locul acestuia partici­pă el la toate mesele, pomenirile, la festivaluri ale vinului ş. a., organizate de Voronin şi Mişin. La manifestări, când apare cu tunica paternă grea de medalii, fanfara militară începe să cânte şi fără dirijor.

„De ce nu le-aş purta?!”, mă întreabă el. „Cine să le poarte? Papaşa, care e pe lumea cealaltă?! El nu mai are nevoie de ele. Iar mie-mi mai prind bine…”

‘Van ‘Vanîci mi-e vecin de palier.

– Vecinii-s de la Dumnezeu, cum mi-a zis resemnat un preot, vecin şi el, care, de cum îl vede, îl binecuvântează de la distanţă, dar nu-l lasă să se apropie prea mult, pentru că… ameţesc, zice sfinţia sa, sensibil la feluritele mirosuri pe care le emană trupul mereu transpirat al vecinului nostru comun.

‘Van ‘Vanîci scrie memoriile tatălui său, pe care acela n-a mai reuşit să le aştearnă pe hârtie. Mai alaltăieri m-a întrebat care e capitala Budapestei, pe care babacul lui („papaşa”) a eliberat-o. Scrie pe întuneric, îmi mărturiseşte, cu cinzeaca în faţă şi o gustărică alături, ca să se pătrundă mai abitir de atmosfera vremurilor trecute.

– Tatăl meu a ars de viu pentru umanitate, îmi zice. La Wrocław, când a căzut într-o cisternă plină cu spirt… Pe urmă s-a trezit în spital, dar toată viaţa mirosul acela puturos de spirt nu l-a mai părăsit…

Părintele său, pe care-1 chema tot ‘Van ‘Vanîci, a „eliberat” Chişinăul, căutând – după 24 august 1944 – mine prin toate beciurile urbei, pe care nu le-a mai găsit; în schimb, i-au plăcut foarte mult feluritele licori şi murături basarabene, care ştiau să „explodeze” plăcut în burta lui de ostaş sovietic.

‘Van ‘Vanîci continuă cauza tatălui său.

Îşi părăseşte apartamentul, împuşcând dintr-un deget şi strigând: „Hitler, kaput!”.

Când îi spui că războiul s-a încheiat de mult, nu te crede. Nu se uită la televizor, pentru că nu-l are.

– Toată viaţa este un război, afirmă el, filosofic. Iar noi avem de deminat mai multe beciuri, astăzi.

Cea mai mare sărbătoare pentru el e Ziua Naţională a Vinului. Atunci îşi îmbracă tunica grea de medalii pe pielea goală şi pleacă în centru. Cum îl văd plecând, vecinii ştiu că liftul nu va funcţiona câteva zile. Pentru că atunci când se întoarce acasă, ‘Van ‘Vanîci se mută în lift, de fapt adoarme de cum ajunge în el, şi ni­meni nu mai îndrăzneşte să-l trezească.

Primăvara şi vara, atunci când nu e 9 mai sau 24 august, umblă prin curte numai în chiloţi.

– Noi nu purtăm haine, bă – mă împunge dânsul cu privirea –, fiindcă trupul nostru nu îndură niciun fel de ham. Nouă ne place libertatea…

Aşa urcă adeseori şi-n troleibuz, când se duce să mai bea şi la „dacea” lui de la Ciocana.

‘Van ‘Vanîci nu poate renunţa la gândirea artistică.

– Bă, îmi zice dânsul câteodată, amabil, mă miră prostia savanţilor, care încă n-au născocit castraveţi muraţi ce-ar creşte de-a dreptul pe curpen… degeaba beau ăştia banii poporului.

De Ziua independenţei, i-am auzit iarăşi medaliile zornăind greoi, atunci când dânsul cobora scările.

A doua zi mi s-a lăudat:

– Veteranii au primit şi anul acesta câte o sticlă de votcă, un săpun, o pastă de dinţi şi un calendar cu portretul lui Putin.

– De ce al lui Putin?

– Da’ ce, nu-i Putin preşedintele Moldovei?! mă întreabă el curios.

Nu-l contrazic. C-apoi se supără.

– Eu, mi-a mai făcut el acum câţiva ani o confesiune, dacă nu m-aş fi născut rus, nici n-aş fi vrut să mă nasc!

Visează să fie zăvorât de cineva şi uitat într-un beci cu butii pline.

– Măcar o lună. Ca să-i pot spune lui Soljeniţîn „colega”.

I-a dat cineva adresa celui mai mare scriitor rus, însă a pierdut-o. Dar când o găseşte, îi va scrie numaidecât o scrisoare. Ca să-i povestească cum ‘Van ‘Vanîci, de-acum tatăl său, a căzut la Wrocław, într-o cisternă cu spirt în care a înotat jumătate de zi… Poate face el din asta vreun roman, cu condiţia să-i dea lui premiile pe care le va lua ulterior.

Dar autorul lui preferat e Mihail Şolohov. Ce lucrare a aces­tuia a citit?!

– „Bidonul liniştit”, afirmă dânsul, cunoscător.

– Auzi, m-a prins el de mânecă acum câteva săptămâni, voi sunteţi prostiţi de nădejde. Cum dracu’ munciţi atâta şi tot n-aveţi de băut?! Uitaţi-vă la mine: eu nu lucrez, dar mereu mi-i sticla plină!

Apoi mi-a vorbit alarmat de scăderea poftei de băut.

– Nu mai pot bea ca-nainte. Se vede că am ceva cu sănătatea. N-ai vreun medic cunoscut?!

Îi recomand vreo doi-trei medici, dar până la urmă el renunţă, din motiv că n-are încredere în nimeni.

De vreo săptămână, ‘Van ‘Vanîci e supărat pe mine.

Într-o dimineaţă mi-a lăsat punga lui cu gunoi lângă uşa mea. Zic, să i-o duc la pubelă, să nu miroase tot etajul a scrumbie, că nu-i mare lucru.

A doua zi, o găsesc din nou plină lângă uşă, şi iar i-o duc.

A treia zi mi se face lehamite.

A patra zi văd deja două pungi sprijinite de uşorul uşii mele: se adunaseră din două zile.

A cincea zi, ‘Van ‘Vanîci se ceartă cu soţia mea, zicându-i despre mine „neblagodarnîi”, pentru că refuz să-i duc gunoiul, extinzând tiradele şi asupra întregului nostru popor, care nu ştie să-i fie recunoscător.

De câteva zile, în geamul lui ‘Van ‘Vanîci e întuneric, semn că vecinul nostru aşterne pe file memoriile tatălui său, pe care acela n-a mai reuşit să le scrie; fiul lui se strecoară prin acele eveni­mente îndepărtate, cum mi-a zis chiar el, „sprinţar” – precum peş­tele printre broaşte.

Ştiu doar un lucru: că supărarea lui ‘Van ‘Vanîci nu ţine mult. Și aştept de la o oră la alta ca dânsul să-mi bată la uşă, cu pixul într-o mână şi paharul în cealaltă, ca să întrebe, cuprins de inspiraţie, care e capitala Budapestei.

Şi numai să îndrăznesc să nu i-o spun!

Nicolae Dabija, 2 noiembrie 2006

DE ACELAȘI AUTOR: