luni, aprilie 22, 2024
AcasăOpiniiSperanța deșartă

Speranța deșartă

-

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 4 decembrie 2003.

Se zice că cea mai depravată femeie e Speranţa: toată lumea trăieşte cu ea.

Nu cunosc niciun concetăţean care să nu creadă că mâine va fi mai bine ca azi. Fără ca să mai şi întreprindă ceva pentru asta.

Unul dintre defectele omului nostru este acela de a fi foarte optimist.

- Advertisement -

– Lasă, dragă, că nu e chiar rău cât nu e cel mai rău, zice el, încrederea lui e legendară.

Vorbeam odinioară că dacă cinci grame de nicotină pot ucide un cal, atunci două grame de optimism moldovenesc pot ucide o ţară.

Pentru că în timp ce alte popoare muncesc, al nostru trage nădejde.

- Advertisement -

Optimismul oficializat convine celora de la putere, care ne promit că peste 100-200 de ani vom trăi şi noi ceva mai bine.

Optimismul cultivat la nivel de stat e pervers.

În timp ce maţele îi ghiorăie de foame, omul nostru e îndemnat să cânte:

Moldoveanul, cât trăieşte,

Cântă şi se veseleşte.

În timp ce pleacă, de disperare, în căutarea unei bucăţi de pâine, în lumea amară, radioul „naţional” îi cântă la ureche:

Hai, veniţi, bieloruşi,

Şi kazahi, şi tunguşi,

Căci Moldova v-aşteaptă…

În timp ce moare pe pat de spital, pentru că nu are cu ce-şi plăti medicamentele, tot radioul îi transmite la cerere cântecul: „Fă-mă, mamă, deputat, să-mi scot ţara la mezat…”.

Cei mai optimişti la noi sunt disperaţii: ei speră.

Omului nostru, după ce i s-a luat aproape totul, nu i-a mai rămas decât speranţa. În loc să muncească, în loc să acţioneze, în loc să protesteze cu mulţimea pe străzi, în loc să trăiască – el speră.

Avem disperaţi de profesie. Dar şi optimişti de profesie. Pe care nu-i clinteşte nimic din credinţa lor că viitorul vine năvalnic cu de toate de-a gata peste el.

Optimismul prostesc, curajul prostesc, speranţa prostească ne caracterizează. Ţăranul nostru se bucură când i se ia pământul, chiar dacă rămâne cu nimic: s-a săturat să-l tot are cu vaca, după ce preşedintele de colhoz şi-a luat sieşi toate tractoarele şi cultivatoarele.

Intelectualul basarabean şi el, de la o vreme, nu se prezintă la niciun fel de alegeri, sperând că Voronin nu va fi ales.

Lumea noastră e optimistă până la prostie.

În bufetul gării, stau la o masă doi muşterii bine dispuşi, cu un braţ de sticle goale în faţă.

– Iată ca am pierdut şi trenul ăsta, zice unul dintre ei.

– Nu-i nimic, îl încurajează celălalt, pentru că am rămas cu gara.

Tot e ceva. Concetăţeanului nostru, chiar dacă pierde pe undeva ceva, îi rămâne numaidecât speranţa.

„Las’ că data viitoare va fi altfel”, îşi zice el, cu gând că data viitoare va fi mai bine, dar „altfel”-ul e, de cele mai multe ori, doar „mai rău”-ul.

De aici vine şi concluzia sa, cea mai originală din această parte a lumii, când e vorba de alegeri sau opţiuni electorale:

– Tot mai bine era când era mai rău!

Şi-i alege pe cei care l-au furat, batjocorit, minciunit, sechestrat, maltratat.

Cu atât mai mult că, se ştie, poporul nu poate fi corupt (chiar dacă i se plătesc câte 2 lei pentru fiecare vot), el poate fi doar înşelat.

Şi poporul chiar că se lasă înşelat cu plăcere.

În jur – sărăcie, mizerie şi suferinţă, decădere spiritual-morală, iar omului nostru i se sugerează că viaţa e o sărbătoare continuă.

Mi se spune că, despre un pici, tăvălit în propria scârnăvie, bunica acestuia le-a vorbit celora din preajma lui:

– Acesta va fi numaidecât preşedinte de ţară!

– Cum ai aflat?! au întrebat-o fericiţii părinţi ai odraslei.

– Păi, nu vedeţi?! Şade în scârnăvie pân-la gât, dar priviţi-l cât de sus ţine capul!

Exact ca Voronin!

Şi proverbele noastre la capitolul „speranţă” sunt date dracului.

„Numai un pic nu-i bine şi iar îi rău.”

„Trage nădejde ca baba de dinţi.”

„Toţi se plâng de bani, da’ de minte nimeni.”

„Usucă-te, rufă, în cui, / Că altă nădejde nu-i!”

„Când treci prin ţara orbilor, Închide şi tu un ochi!”

Iată însă că unora li se mai deschid şi ambii ochi.

Aud involuntar discuţia unor vechi prieteni.

– Cum mai trăieşti? întreabă unul.

– Dacă-ţi spun că rău – ai să te bucuri, dacă-ţi spun că bine – ai să mă invidiezi. Trăiesc şi eu cum pot!

A te descurca, a supravieţui e scopul fiecărui om cu cap pe umeri, se afirmă azi.

Câteodată – iartă-mi-se acest gând care poate suna păgân – şi Dumnezeu are nevoie de ajutor: când e vorba ca Cel de Sus să ne ajute.

Vor trece şi aceste vremuri, cum trec toate pe pământ. Şi vor veni alte vremuri, care există deocamdată în visurile noastre. Pentru ele să ne pregătim sufletele. Acestea bat la uşă. Ieşiţi-le în întâmpinare!

Nicolae Dabija, 4 decembrie 2003

DE ACELAȘI AUTOR:

Stăpânii cu reflexe de slugă

Să depolitizăm ideea Unirii!

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

Spărgătorul de gheață

- Advertisement -

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -
- Advertisment -