luni, februarie 26, 2024
AcasăOpiniiAșchii de cer

Așchii de cer

-

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 25 decembrie 2014.

Ştiinţa a dovedit că Dumnezeu există. Şi doar oameni neinformaţi susţin contrariul.

O legendă spune că, atunci când Dumnezeu a împărţit popoarelor locurile unde să vieţuiască, moldovenii, luaţi cu lucrul, au venit la urmă.

– Dă-ne, Doamne, şi nouă un loc care să fie al nostru!, s-au rugat ei.

- Advertisement -

– Da’ voi unde aţi fost până acum?, i-a întrebat cu asprime blândă Atotţiitorul.

– Ne-am luat cu lucrul, Părinte.

Şi-atunci, milostivindu-se de chipurile lor ostenite, Dumnezeu l-a întrebat pe Arhanghelul Mihail:

- Advertisement -

– Arhanghele, a mai rămas ceva pământ şi pentru moldoveni?

– N-a mai rămas, Părinte…

– Atunci, dă-le o bucată din pământul pe care îl oprisem pentru noi!

Iată de ce despre ţara noastră se spune că a trăi în ea înseamnă a trăi în Rai, fără să fi murit.

Am reţinut din copilăria noastră un sfat pe care-l dădea nepoţilor ei bunica Ana Dabija: „Să nu te rogi niciodată cu gura plină! Chiar dacă nu ai în gură nimic altceva decât o fărâmitură de anafură. Dacă rosteşti cuvintele rugăciunii molfăind, Cel de Sus nu va reţine din rugăciunea ta decât molfăitul”.

În pragul bisericii „Întâmpinarea Domnului” din curtea Universităţii de Stat, de ani de zile, în frig şi arşiţă, pe vreme de ploaie sau ninsoare, cerșește un bărbat între două vârste.

Fiecare dintre cei care-i întind un leuţ sau un bănuţ nu uită să îngâne: „Să fie primit în numele Domnului!”.

Ne cunoaştem de mult şi din când în când facem schimb de fraze.

Zilele trecute, după ce l-am întrebat de sănătate, căci asta-i lipsește cel mai mult, m-am interesat, între altele: „Şi cât câştigaţi pe zi?”

„Lumea-i zgârcită, nu prea dă… cel mult 20-30 de lei…”, mi-a răspuns.

Era una din duminicile cu ger de acum câteva săptămâni. Mi s-a făcut milă de el şi i-am propus: „Vă dau 50 de lei, cu condiţia să participaţi la liturghie”.

Îi întind bancnota, dar el ezită să o ia.

– Nu, nu pot! N-am participat niciodată la vreo slujbă.

– De ce?

– Pentru că eu nu cred în Dumnezeu.

De multe ori, mă gândeam, procedăm şi noi la fel: stăm în pragul bisericii, aşteptăm milostenii de la cei care-l păşesc, fără să fim prea curioşi de cele care se desfăşoară înăuntru. Nu credem în Cel de Sus, dar aşteptăm ca Acesta să ne ajute.

În vechea Iudee, cei care înjurau erau condamnaţi la moarte.

Azi, în Republica Moldova, cei care înjură sunt aleşi deputaţi.

Judecata de Apoi a început demult, odată cu izgonirea omului din Rai, şi doar el nu-şi dă seama de asta.

În cartea „Cotul Donului – 1942” de Vasile Şoimaru, într-un interviu pe care-l acordă autorului cărţii, medicul Iosif Niculescu, combatant în tranşeele de la Cotul Donului, povesteşte că în urma unui atac al Armatei Roşii au murit câteva sute de soldaţi români. În satul Gromki (unde în 2013 Vasile Şoimaru a înfipt un tricolor, iar părintele Viorel Cojocaru a ţinut un parastas), acestora li s-a săpat o uriaşă groapă comună, un mormânt de 30 de metri lungime şi 20 de metri lăţime, mare cât o catedrală, în care au fost depuşi morţii. Preotul regimentului, părintele Popescu de la Ştefăneşti de pe Argeş, a prins să oficieze slujba de înmormântare când a venit ordin: „Ne retragem! Vin ruşii!”.

Dar părintele – cum să plece, când serviciul divin era abia la jumătate?!

Armata română s-a retras în grabă mare şi doar preotul a rămas cu morţii.

Ploua cu obuze şi cu şrapnele, scobind gropi imense de jur împrejur, gloanţele îi răsfoiau cărţile cu rugăciuni din care citea, dar preotul era de neclintit. Putea să cadă cerul şi să se răstoarne dealurile cu pietre peste el, nimic nu-l putea face să renunţe la a-şi duce slujba până la capăt.

Când armata roșie l-a încercuit pe preot cu tot cu pristăviții lui, el îşi mai făcea datoria. Nu-şi părăsise morţii. Ca şi cum nu-i vedea pe cei care i-au pus automatele în coastă. S-a oprit abia după ce a încheiat slujba de îngropăciune. Abia atunci, după ce a terminat rânduiala prevăzută pentru odihna celor căzuţi în lupte, părintele Popescu şi-a amintit de sine.

A fost făcut imediat prizonier şi a executat lagăr cumplit la Polul Nord.

Dar a scăpat cu viaţă şi s-a întors la Ştefăneşti, unde a fost preot până la vreo 90 de ani, când a fost chemat la Domnul.

Acest exemplu de sacrificiu, care se înscrie în contextul martirilor şi sfinţilor creştinătăţii, ar trebui inclus şi studiat în toate manualele de teologie şi în toate cărţile de istorie ale Neamului.

Iar învăţământul lui e acesta: nu te retragi din faţa păgânului, oricât de puternic ar fi acesta, dacă ştii că se uită Dumnezeu la tine şi aşteaptă să-ţi răsplătească râvna şi prinosul.

În lagărul pentru prizonieri din satul Spask, regiunea Karaganda din Kazahstan, începând cu anul 1943 au fost aduşi, pe lângă foşti ostaşi ai armatei germane, italiene, şi peste 7.000 de prizonieri români.

Aceştia erau ţinuţi în barăci de lemn bântuite de ger şi nu erau hrăniți deloc, ca să moară de foame şi frig.

Femeile localnice, multe cu soţi mobilizaţi sau morţi în război, se apropiau zilnic cu zecile de gardul de sârmă ghimpată şi aruncau cu bulgări în prizonieri.

Cei care îi păzeau le spuneau prizonierilor: „Vedeţi câtă ură au femeile sovietice? Aruncă cu pietre în voi, ca să se răzbune”.

Dar acelea nu erau pietre. Erau bubşulele de kurt, aşa se numeşte la kazahi brânza, pe care ei o sărează, o fac ca pe un bulgăraş pe care-l usucă la soare, devenind destul de tare. Pe ele prizonierii le culegeau de jos şi le mâncau.

Astfel, cu acei bulgări de brânză au supravieţuit mulţi dintre ei.

Acele femei kazahe i-au salvat de la moarte, gândindu-se poate la fiii şi soţii lor mobilizaţi pe front.

Aşa cum fiara rămâne fiară şi-n cuşcă, şi-n libertate, la fel – omul rămâne om în orice împrejurări.

În timpul Revoluţiei Franceze, când cei care preluau puterea îi condamnau la moarte pe cei înlăturaţi de la putere, ca să fie la rândul lor condamnaţi la moarte atunci când cei debarcaţi reveneau la putere, marele chimist francez Lavoisier e condamnat la ghilotină de către tribunalul revoluţionar.

Lavoisier nu a contestat sentinţa, ci a cerut numai o amânare de 15 zile, pentru a duce la bun sfârşit o experienţă la care lucrase ani de zile, afirmând: „Atunci nu voi regreta viaţa şi voi face bucuros acest sacrificiu”.

Dar preşedintele tribunalului, Coffinhal, a fost de neînduplecat: „Revoluţia nu are nevoie de savanţi”.

La auzul acestor cuvinte, Lavoisier s-a resemnat, a urcat pe eşafod, laolaltă cu 27 de perceptori generali, aşezându-şi chiar dânsul capul sub lama ghilotinei, la 8 mai 1794.

De atâtea ori, de-a lungul secolelor, mari creatori au fost sacrificaţi de către brute, care considerau că ştiinţa împiedică progresul şi mersul înainte al istoriei.

Revoluţiile se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân şi de a avea, la rându-i, sclavii săi.

Războaiele viitoare vor fi purtate de computere.

Numai că cei care vor muri vor fi tot oamenii, ca o răzbunare a computerelor născocite de ei.

La Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989, mulţimile care însumau peste un milion de oameni au venit la Chișinău să-şi ceară dreptul la limbă şi alfabet.

Un bătrân din satul Donici, raionul Orhei, căruia îi ţin minte doar numele mic, moş Vasile, şi care locuia chiar lângă muzeul marelui fabulist, după acea manifestare mi s-a plâns:

– Îmi pare rău că am venit la Adunare.

– De ce, moş Vasile?

– Pentru că mă dor picioarele, mă doare în piept, nu pot merge, abia răsuflu… dar m-am ridicat din pat pentru că mă gândeam că nu va veni nimeni. Dacă ştiam câtă lume va fi aici, aş fi rămas acasă.

Concetăţenii noştri găseau că e de datoria lor să participe la acea întrunire istorică, care, credeau ei, căpăta legitimitate doar dacă eram prezenţi la ea foarte mulţi.

Un medic de circumscripție mi se laudă:

– Eu îmi cunosc pacienţii după limbă. E suficient ca unul dintre ei să-mi arate limba şi eu ştiu despre cine e vorba.

Îi spun în replică:

– Şi eu îi cunosc pe medicii buni după limbă.

– Cum?

– Ei vorbesc mai bine limba română decât filologii.

Despre Unire: Limba Română ne-a unit de mult. Politicienii ar trebui să facă restul.

În viaţa mea au dat peste mine doar oameni buni. Oamenii răi, pe care i-am întâlnit, au fost cei peste care am dat eu.

Privighetoarea are acelaşi tril, dar nu cântă niciodată acelaşi cântec de două ori.

Nicolae Dabija, 25 decembrie 2014

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stăpânii cu reflexe de slugă

Să depolitizăm ideea Unirii!

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

Spărgătorul de gheață

- Advertisement -
Articolul precedent
Articolul următor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -
- Advertisment -