Petru Cărare a fost un disident real, nu unul ținut la Moscova să coordoneze „opoziția” din Moldova. O flacără aprinsă în alt veac, în martie 1972, când generoasa bătrânică de la librăria din holul Universității, fără să cunoască valoarea cărții nou-apărute, mi-a propus să procur fructul interzis – „Săgețile” lui Petru Cărare.
Am rămas șocat, acolo, lângă vitrină, după primele poezii citite. Nu-mi venea să cred, iar fiecare vers îmi dădea sentimentul nedreptățitului moș Ion Roată, când domnitorul Alexandru Cuza Vodă i-a șters pata de rușine, sărutând obrazul scuipat de boierul cu aere de stăpân atotputernic.
A doua zi, cartea a fost arestată, iar tirajul de 14.000 – confiscat din librării și ghilotinat.
Mai târziu, bătrânica mi-a șoptit că au venit la ea doi KGB-iști, cerându-i numele sau cum arătau la chip cei care reușiseră să cumpere „Săgețile”.
În timp ce învățam pe de rost poeziile, care smulgeau fără teamă măștile perfide ale regimului de ocupație – „Noi avem un hoţ în casă, / Noi cu hoţul stăm la masă. / Ne-a ieşit mai ieri în cale / Cu idei şi cu pistoale. / Şi-acum să ne ia, se-ndură, / Şi bucata de la gură. / Şi-ncă altă noutate: / Eşti dator să-i spui şi «frate». / Dar să-i dai în loc de pită / Un calup de dinamită!” –, la televiziune și radio, în redacții și instituții, la academie și edituri, hoardele de colaboraționiști și lingăi cu numele de „savanți și oameni de creație” stăteau la rând să pupe și talpa „eliberatorilor” ruși, jurându-le slugărnicie pe secole înainte.
Petru Cărare i-a înfuriat rău de tot pe trubadurii regimului, fiindcă a dat dimensiunea curajului și demnității în scrierile sale satirice, poetice și publicistice, fapt prea supărător pentru cei de sus și cei de jos, specializați pe elogierea „eliberatorilor” și a prieteniei seculare dintre „marele” popor rus și „nărodul moldovinesc”, zămislit în incubatoarele lui Stalin.
Petru Cărare nu numai că a salvat obrazul intelectualității mute și al Basarabiei comunizate, ci a demonstrat tuturor oamenilor de creație și cultură că un vers, o poezie, un text, o simfonie, un film, o pictură sau o carte închinată adevărului și poporului tău nu e o sminteală individuală, ci o datorie sfântă. Câți s-au solidarizat cu autorul „Săgeților” în anul 1972?
La comanda primului-secretar al Partidului Comunist al Moldovei, Ivan Bodiul, și a KGB-ului, leprele și colaboraționiștii, care băgau în capul mulțimilor ura față de România și „iubirea veșnică” față de Rusia, au organizat cele mai murdare și perverse atacuri împotriva lui Petru Cărare, prezentându-l ca pe un dușman feroce al moldovenilor, care subminează prietenia și frăția dintre popoarele Uniunii Sovietice.
Totuși, el a supraviețuit tuturor nedreptăților, umilințelor și învinuirilor fabricate, fiind urmărit, marginalizat și arătat cu degetul de „nomenclatura de creație”, de oportuniști, farisei și cozile de topor, care elogiau „Rusia măreață”, „puterea sovietică” și „marele popor rus”etc.
Dat afară din Uniunea Scriitorilor și din serviciu, lipsit de orice mijloace de existență, aruncat a treia oară în exil, ideologii puterii îl condamnă la moarte lentă în pustiul singurătății, resemnării și prăbușirii. Terorizat psihologic, expulzat la periferia literaturii, tratat ca un paria în lumea scrisului, Petru Cărare își păstrează demnitatea și harul, nu dă semne că regretă, nu cade în genunchi, refuză să-și toarne cenușă pe cap. Se roagă la Domnul, mai bine să-i scurteze zilele decât să cerșească mila de la „stăpâni”: „Scurtează-mi, Doamne, viaţa / De zilele trăite-n ruşine! / Şi de-am cerut ieri milă, / Stând în genunchi, / Să nu-mi dai azi pâine, / Când stau în picioare. / Scurtează-mi, Doamne, viaţa, / De zilele trăite cu capul plecat!”
Ca să nu moară de foame, Petru Cărare își câștiga bucățica de pâine din traduceri, poezioare pentru copii, epigrame, parodii și istorioare satirice. Mulți colegi îi întorc spatele, îi resping scrierile. Orice vers sau rânduleț prezentat spre publicare este studiat cu lupa, cu microscoapele cenzurii.
Chiar după ani și ani de la arestarea „Săgeților”, când Petru Cărare „îndrăznește” să aducă la editură manuscrisul „Cascador”, Uniunea Scriitorilor se convoacă în ședință închisă, unde cerberii ideologici fac praf munca autorului și resping cartea. Această rușine se întâmpla deja când la Kremlin venise Mihail Gorbaciov și declarase dreptul la liberă exprimare.
Cunosc refrenul colaboraționiștilor: așa au fost vremurile, să nu răscolim trecutul, să fim toleranți cu trădătorii, să nu facem publice stenogramele, să privim în viitor, nu în arhive. Însă nu avem dreptul să ascundem adevărul la infinit, să nu recunoaștem că în zilele cele mai grele pentru poet, puține voci s-au ridicat să-l apere, să-i dea dreptate.
De ce să nu ajungă în manuale, de exemplu, că dosarul politic împotriva lui Petru Cărare, din anul 1972, a fost instrumentat de nimeni altul decât de personajul sinistru Petru Lucinschi, scula Moscovei în RSSM, zapciul decorat cu cea mai înaltă distincție a Statului Român de către președintele Emil Constantinescu!?
L-am cunoscut îndeaproape în vara anului 1978, pe faleza Nistrului de la Soroca. Cam două ore ne-am plimbat încet, de la Cetate spre podul lui Bechir, tur-retur, fără prea multe șanse să intervin în afară de întrebări. Știa să-și cucerească rapid interlocutorul: avea o strălucitoare prezență de spirit, amesteca ingenios subiectele de la glume și bancuri până la caricaturizarea „veterinarului filosof” (porecla lui Ivan Ivanovici Bodiul) și pretinsa nedumerire „cine o să ne elibereze de eliberatori?”.
Părea inepuizabil: fascina prin expunerea clară și cunoașterea adevărului despre Basarabia. Traumele mai vechi – exilul din tinerețe (Budăi, Telenești) și atentatul cu numele „Săgeți” – la „virginitatea ideologică a imperiului” nu l-au descurajat și nici nu i-au închis gura. Nu evita, ca majoritatea absolută a scriitorilor și jurnaliștilor, să-și exteriorizeze revolta față de „compromisurile” unor colegi de breaslă și neliniștile față de rusificarea tot mai masivă a moldovenilor, care începuseră cu zecile de mii să renunțe la limba maternă.
Ascultându-l, îți dădeai seama că ești alături de un mare luptător pentru dreptate, un naționalist autentic, care-și asumă întreaga responsabilitate de intelectual pentru scoaterea din minciună și întuneric a neamului său încarcerat în GULAG-ul rusesc.
Purta în sufletul său zbuciumat licărul luat de la baștina lui Mateevici, dar și îndemnul testamentar al marelui său înaintaș de a „învia graiul” și de a spune poporului înșelat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”.
Peste ani, când regimul comunist își pierdea treptat puterea, Petru Cărare venea mai rar pe la redacția „Literatura și Arta”, dar nu lipsea niciodată, când se adunau prea mulți nori negri, iar satrapii de la Comitetul Central și Biroul Politic unelteau cum să închidă săptămânalul. În clipele cele mai grele, totdeauna i-am simțit umărul, solidaritatea și cuvintele de încurajare.
Repet: Petru Cărare nu numai că a salvat obrazul intelectualității mute și al Basarabiei ocupate, ci a demonstrat tuturor laureaților de sub masa stăpânului, tuturor oamenilor de creație că un vers, o poezie, un text, o simfonie, un film, o pictură sau o carte închinată adevărului și poporului tău nu e o sminteală individuală, ci o datorie sfântă.
De câte ori ajung pe faleza Nistrului la Soroca, înaintea ochilor îmi răsar Petru Cărare și Cetatea. Probabil, o parte din tinerii și studenții care s-au atins de „Săgeți”, în anul 1972 și după, au trăit îndemnul să lupte pentru libertatea lor, să devină oameni ai cetății, să-și scoată poporul de sub robia rusească.
„Săgețile” lui Petru Cărare au devenit trepte spre alte orizonturi, ele au ridicat zidurile de tărie în fața puhoaielor de mancurți, colaboraționiști și slugoi, invitând generațiile tinere să nu-și vândă talentul, ci să-l pună în slujba Basarabiei românești. La acea vreme de pustiire și supușenie, pentru mine, „Săgețile” reprezentau cetatea de adăpost și încurajare, iar la 1989 vedeam cartea, împreună cu alte valori, pe crenelurile cele mai înalte, unde gândeam să arborăm Tricolorul.
Recunoștința mea și a noastră fratelui întru credința românească Petru Cărare, Omul cu demnitate și caracter care nu s-a lăsat strivit de regimul de ocupație, ci și-a înălțat cuvântul liber peste vremurile de slugărnicie.
Nu ced ca tinerii de azi inteleg cit de dure si indraznete au fost acele intepaturi. Pe atunci chiar si o usoara aluzie iti putea compromite viata.
Ai dreptate, dar avem datoria să-i ajutăm să înțeleagă. Altfel, modelul rusesc va ocupa pașnic țările europene, va „șroideriza” întreaga Europă.
Stiam ca in Moldova din stanga Prutului au fost intelectuali de mare curaj, luciditate, tarie de caracter pe care, dupa parerea mea, in conditii similare intelectualii din Romania nu le-au atins.
Dar nu aflasem despre acest poet-erou de un imens curaj, demnitate si expresivitate.
Ii multumesc domnului Alecu Reniță pentru ca ni-l face cunoscut pe poetul-erou Petru Carare.
Ii multumesc si si pentru cum este scris acest articol, pe care il simt impregnat de personalitatea poetului Petru Carare, de viata si de simtirile lui.