Acasă Educație Rezultatele PISA 2018 - între politizarea școlii românești și indolența părinților

Rezultatele PISA 2018 – între politizarea școlii românești și indolența părinților

Tot mai mulți adolescenți cu vârsta de 15 ani din România – analfabeți funcționali pe drumul către eșecul personal.

Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) implementează, de la începutul anilor 2000, Programul de Evaluare Internațională a Studenților (PISA – Programme for International Student Assessment). PISA măsoară capacitatea adolescenților cu vârsta de 15 ani de a-și folosi cunoștințele și abilitățile de lectură, matematică și știință pentru a face față provocărilor din viața reală.

Rezultatele PSA pentru anul 2018 sunt dezastruoase pentru România.

Indicatorul de performanță la Citire/Lectură arată că aproximativ 1% dintre adolescenții cu vârsta de 15 ani din România au performanțe bune și foarte bune la acest domeniu (media statelor membre în OECD este de 9%). Scorul de 428 de puncte înregistrat de România la PISA 2018 este mai mic cu 6 puncte față de PISA 2015, anul când s-a aplicat recentul PISA.

Indicatorul de performanță la Matematică arată că aproximativ 3% dintre elevii cu vârsta de 15 ani din România au performanțe bune și foarte bune la această disciplină (media statelor membre în OECD este de 11%). Scorul de 430 de puncte înregistrat de România la PISA 2018 este mai mic cu 14 puncte față de PISA 2015. Țări din Asia au înregistrat rezultate excelente la acest domeniu: China (44%), Singapore (37%), Coreea de Sud (21%).

Indicatorul de performanță la Științe arată că aproximativ 1% dintre adolescenții cu vârsta de 15 ani din România au performanțe bune și foarte bune în acest domeniu (media statelor membre în OECD este de 7%). Scorul de 426 de puncte este mai mic cu 9 puncte față de PISA 2015.

Analfabetismul funcțional al adolescenților cu vârsat de 15 ani din România înregistrează următoarele procente: la Citire/Lectură, 41% dintre ei nu au realizat punctajul necesar pentru nivelul 2 (nivelul de analfabetism funcțional: citește un text și nu înțelege, nu poate explica despre ce este vorba în textul respectiv); la Matematică, 47% dintre ei nu au realizat punctajul necesar pentru nivelul 2 (nivelul de analfabetism funcțional: este incapabil să convertească prețuri din lei în valută); la Științe, 44% dintre ei nu au realizat punctajul necesar pentru nivelul 2 (nivelul de analfabetism funcțional: nu poate realiza corelații elementare în domeniul respectiv, nu poate enunța concluzii în urma unor investigații științifice simple).

OECD definește o persoană ca fiind analfabetă funcțional dacă nu se poate angaja în toate acele activități în care este nevoie de un anumit nivel de educație și cunoștințe pentru funcționarea sa efectivă în cadrul grupului sau comunității din care face parte şi totodată pentru a-i da posibilitatea să folosească cititul, scrisul şi socotitul pentru ea şi pentru dezvoltarea comunității din care face parte.

Analfabetismul funcțional al adolescenților cu vârsta de 15 ani din România înregistrează o creștere de la 39% (PISA 2015) la 44% (PISA 2018).

Funcționarii guvernamentali din Educație – politruci în slujba Partidului

Ministrul Educaţiei, Monica Anisie, a reacționat la aflarea dezastrului de la testele PISA 2018 cu o declarație demnă de mentalitatea unui politruc: „Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evaluare internațională. Accentul la aceste evaluări internaționale nu cade neapărat pe ce știu elevii, ci pe aplicarea cunoștințelor în situații concrete de viață”.

Din declarația doamnei ministru reiese că școala publică românească este orientată spre acumularea cantitativă de informație și nu spre dobândirea de competențe practice și abilități, cu ajutorul cărora elevul să se descurce în viață, atât profesional, cât și la nivel personal, de ființă umană adaptată vieții în comunitate.

Doamna ministru drege busuiocul acestei declarații stupide și subliniează faptul că profesorii trebuie să pregătească în așa fel elevii încât să existe corelația cu piața muncii și cu viața de zi cu zi, să fie reală, iar teoria pe care o învață să poată fi aplicată”. Totuși, rămânem cu surpriza neplăcută a faptului că noul guvern pare a nu fi capabil să miște din loc munții de nesimțire și neprofesionalism prăbușiți peste școala românească.

Dacă noul ministru al Educației are (oarecum!) scuza că abia a ocupat funcția și încă nu a dovedit ce poate să facă pentru sistemul public de învățământ românesc, situația din structurile teritoriale ale Ministerului Educației nu mai poate fi justificată prin nicio scuză.

Inspectoratele școlare județene sunt adevărate cuiburi de politruci. Toate partidele care au guvernat România după 1989 s-au folosit de aceste instituții pentru a-și promova membrii din camarila locală de partid. Obiectivul principal al ISJ-urilor a fost controlul de partid asupra școlilor din județ.

Controlând, prin inspectorul general și inspectorii de specialitate, numirea managerilor de grădinițe, școli și licee, partidele au avut acces atât la resursele umane din sistem, cât și la cele financiare. Contractele pentru achiziții și renovări au fost orientate, de cele mai multe ori, către firmele agreate de partid. Angajările, promovările cadrelor didactice au fost, iarăși, de cele mai multe ori, controlate de partid.

Inspectoratele școlare județene nu au ajutat cu nimic bun școala publică românească. Dimpotrivă, au contribuit la politizarea ei, la răspândirea corupției până în cea mai amărâtă școală generală de comună, la scăderea calității educației și la pierderea demnității de profesor.

Din păcate, nu a existat vreun partid (și nici PNL, care este acum la guvernare, nu dă semne) să-și asume desființarea acestor inspectorate școlare județene, reziduuri toxice ale sistemului de educație socialistă din vremurile dictaturii comuniste.

Prin urmare, este imposibil să fie eliminate politizarea, incompetența și corupția din școala românească în actuala configurație a sistemului de educație publică.

Alte cauze ale dezastrului din școală: indolența și lașitatea părinților

Am avut, ca părinte, o experiență neplăcută în relația cu părinții elevilor din clasa unuia dintre copiii mei (clasa a VII-a), la ședința cu dirigintele. Deși s-au discutat și diferite aspecte legate de prestanța școlară a copiilor noștri, accentul s-a pus pe… serbarea de sfârșit de an. Asta în condițiile în care mai erau aproape trei luni până la finalizarea clasei a VII-a. Vezi, Doamne, să se bucure și copiii de o serbare, că la anul termină școala generală și vor rămâne doar cu petrecerea de final de clasa a VIII-a!

Timp de peste o oră, părinții colegilor de clasă ai copilului meu au analizat cele două variante propuse cu insistență de două mămici: să închiriem o cabană pentru două zile în stațiunea X ori să organizăm o serată la restaurantul Y (cu meniu de nuntă și musai cu formație de lăutari!). Discuții pe acest subiect mai avuseserăm, dar o serbare ceva mai mare s-a organizat doar la finalul claselor primare.

Am încercat să intervin și le-am reamitit că vorbim despre terminarea clasei a VII-a, nu despre Balul Bobocilor de la facultate. Nu ar fi mai bine să le organizăm o mică petrecere, pentru două-trei ore, cu „bufet suedez”, băuturi non-alcoolice și niște muzică în boxe livrată de un PC, deși nu prea văd necesitatea unei petreceri? Sunt locații în oraș unde se poate aranja ceva de felul ăsta. În plus, nu cumva mai important la finalul clasei a VII-a este nivelul lor de acumulare de cunoștințe, că vine clasa a VIII-a, un an greu, cu examenul de capacitate?

Câțiva părinți mi-au dat dreptate, dar cei mai mulți s-au arătat supărați. Un tătic, așezat în banca din fața mea, mi-a zis de la obraz: „Dom’le, dumneata nu vrei ca copilul tău să aibă amintiri frumoase din școala generală?”. „Ba da, domnule, vreau! Vreau să-și amintească cu plăcere de orele de Limba Română, de Matematică, de Istorie, asta vreau!”. Tăticul a făcut un gest de lehamite și mi-a întors spatele. Colectivul de părinți a decis, prin vot, să se organizeze o petrecere, la un restaurant din localitate. Au renunțat la trupa de lăutari, dar meniul a fost aproape ca la un botez.

O experiență asemănătoare am avut-o și cu părinții colegilor unui alt copil al meu, la clasele primare. O serbare organizată pentru copii de 9 ani – 80 de lei/copil: felie de pizza, suc, tort, animație, durata două ore și jumătate.

Despre cheta periodică pentru „doamna învățătoare” sau „domnul diriginte” – de ziua de naștere, de Crăciun sau la sfârșit de an școlar – ce să mai zic, e o tradiție „seculară”. Eu am ales, din necesara politețe, să ofer un mic dar (nesemnificativ ca valoare financiară) la ziua de naștere a „doamnei” sau „domnului” și am refuzat, în rest, să particip la „cheta” organizată de colectivul de părinți. Evident, am fost criticat, apostrofat.

Dacă la organizarea de activități „mondene” părinții elevilor participă fără rezerve, când vine vorba de discutarea calității actului educațional, se așterne tăcerea.

Puțini sunt părinții care au curajul să sesizeze lipsa de profesionalism a dacălului sau faptul că unii profesori de la discipline importante (Limba Română, Matematică) solicită – discret, dar insistent – să-ți trimiți copilul la „meditații” dacă vrei note bune pentru copil.

Foarte rar există reacții din partea părinților în legătură cu numirea politică a unui incompetent ca manager al școlii unde învață copiii lor. Aproape că nu există reacții din partea părinților în legătură cu modul în care se gestionează banii alocați școlii de la bugetul public (reparații, achiziții de instrumentar didactic etc.), iar „fondul clasei”, deși ilegal, în cele mai multe situații este achitat fără comentarii.

Consiliul reprezentativ al părinților, precum și reprezentanții aleși ai părinților din fiecare clasă, funcționează precar și fără prea mare influență în deciziile adoptate de conducerea școlii. Părinții înțeleg puțin sau deloc faptul că școala publică este locul în care copilul lor trebuie să se formeze pentru viață. Cât despre drepturile pe care le au ca finanțatori și beneficiari indirecți ai școlii publice, cei mai mulți dintre părinți habar nu au!

Cea mai bună soluție pentru rezolvarea crizei: școala controlată de părinți

Am convingerea că cei mai mulți dintre părinți își vor modifica relația cu școala, asumându-și responsabilitățile cuvenite, dacă funcționarea școlii și controlul calității procesului educațional vor fi în sarcina lor directă. Indolența și lașitatea în rândul părinților vor fi excepții, și nu regulă cum sunt în prezent.

Soluția este transformarea școlii românești din școală publică în școală a comunității. Un astfel de demers presupune măsuri dure, radicale.

Astfel, structurile guvernamentale din Educație (ministere, agenții, inspectorate școlare etc.) trebuie reorganizate și multe dintre ele desființate (cu precădere, ISJ-urile). Sistemul de educație trebuie scos din ghearele partidelor și din capcana politizării.

Școala trebuie să fie controlată de părinții elevilor, organizați într-o Adunare Generală a părinților, care să decidă asupra funcționării școlii cu ajutorul de specialitate acordat de echipa de management angajată și plătită din banii părinților. Managerul și corpul didactic trebuie să se subordoneze părinților, iar rapoartele de activitate să și le prezinte către aceștia, nu către politrucii din actualul sistem public de învățământ.

Programa școlară trebuie să fie suficient de flexibilă, în formă și în conținut, încât să permită adaptarea ei la necesitățile și condițiile specifice fiecărui colectiv de elevi, precum și ale fiecărui elev în parte. Caracterul unitar al programei școlare nu trebuie să sufoce această flexibilitate.

Partidul care își va asuma transformarea școlii publice românești în școală a comunității va rămâne în istorie ca salvatorul sistemului de educație publică din România.

Până va avea loc acest eveniment istoric, rămânem condamnați să ducem în spate haznaua numită școala publică românească. O hazna în care plutesc câteva mărgăritare: olimpicii noștri care, la prima ocazie oferită de soartă, evadează din mizerie și își află împlinirea printre străini, la școli și universități de prestigiu din Occident.

În urma lor rămân doar fudulia de neam-prost – „Ce olimpici avem, nene, ce popor deștept suntem!” – și generații întregi de adolescenți incapabili să-și afle un rost în lume.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cookie Settings