Pentru dreptul de a-l avea…

1
525
Nicolae Dabija

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 21 ianuarie 2016.

Deţinutul politic Nicolae Istrati îmi poves­teşte că la Ivdel, închisoarea pentru basarabeni de dincolo de Ural, unde au fost împuşcaţi sau au murit de „moarte bună” peste 20.000 de consângeni de-ai noştri, din celulele lor se pu­tea auzi cum plutoanele de execuţie lucrau aproape zilnic (afară de duminici, când şi că­lăii, de, erau şi ei oameni!, aveau „ziua lor de odihnă”).

La 22 iunie 1941, când armata ro­mână a trecut Prutul, au fost scoşi pe rând din celule şi împuşcaţi, drept pedeapsă, 1.000 de basarabeni. Când ea a intrat în Chişinău – încă 1.000. Când a trecut Nistrul – altă mie. Când a cucerit Odesa – încă una. Când a ajuns în Crimeea, la Stalingrad, la Cotul Donului ş.a. – basarabenii închişi, de regulă soţi despărţiţi de familiile deportate, erau scoşi din celule cu mia şi omorâţi.

Într-o zi, un grup de bărbaţi aduşi în faţa zidului de execuţie au putut fi auziţi din celule de către concetăţenii lor cum au prins să cânte:

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc

Şi lanurile sunt pustii…

Aici au început să tragă mitralierele. Dar corul n-a amuţit de tot, o voce se mai auzea cum încerca să termine cântecul:

De ce nu-mi vii?… De… ce… nu…-mi… vii?...

Acea voce a amuţit abia după a doua rafală.

Eminescu era cu ei.

După 1940, în stânga Prutului, numele lui Mihai Eminescu era interzis. Prima culegere de poezii a fost editată la Chişinău abia după moartea lui Stalin, în 1954.

Dar în multe case, basarabenii îi ţineau căr­ţulia de poezii ascunsă după icoană. O cobo­rau de acolo şi, la lumina opaiţului sau a lăm­pii de gaz, le citeau din ea copiilor şi nepoţilor, serile sau în zile de duminică.

Într-o perioadă când variantele dialectale transnistrene au fost impuse ca forme „literare” ale limbii „mol­doveneşti” – spre exemplu, dacă spuneai sau scriai „Ce faci?” „Bine.” „Unde te duci?”, „La Chişinău”, aceste forme erau considerate „agramate”, corect fiind, în viziunea „lingviş­tilor” Ion D. Ceban sau A. Borşci, „Şi faşi?”, „Ghini”, „Un’ ti duşi?”, „La Chiş’nău”… ş.a.m.d, ş.a.m.d. –, poeziile lui Eminescu au constituit pentru întreaga Basarabie îndreptare de limbă.

Mulţi dintre cei deportaţi către Polul Nord sau Kazahstan, în bagajele lor, care nu trebu­ia să depăşească 20 de kilograme, nu uitau să ascundă, între hainele groase, care să-i ocro­tească de gerurile Siberiei, şi câte o cărţulie de-a marelui nostru poet, ca aceasta să le ajute acolo, în taiga sau între gheţari, să nu-şi uite Limba, Neamul şi drumul spre Casă.

Ceva mai demult, o învăţătoare din Orhei, Serafima Sava, îmi povestea că în 1949, când a fost deportată în Siberia cu părinţii ei, nu avea decât 9 anişori. Soldaţii au venit noaptea să-i scoată cu arma din casă şi să-i îmbarce în trenuri. Şi, în acea vâlvă, ea n-a reuşit să ia decât o păpuşă şi o carte de M. Eminescu. Şi acolo în fund de taiga, mi-a spus, atunci când îi era foarte greu, când îi era foame, când îi era sete, când dorul îi sfâşia inima, deschidea la întâmplare cartea şi citea:

Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule?

Că de când nu te-am văzut

Multă vreme a trecut…

Şi taigaua parcă dispărea, cuvintele o în­călzeau şi gerul devenea suportabil, iar ea – ca şi cum era în satul de lângă pădurea de aramă a copilăriei, acolo unde:

De treci codrii de aramă

De departe vezi albind

Şi-auzi mândra glăsuire

A pădurii de argint…

Cartea cu poeziile lui Eminescu a ajutat-o să supravieţuiască. Şi să revină acasă.

După război, poeziile lui M. Eminescu cir­culau scrise de mână prin satele noastre: „Pe lângă plopii fără soţ”, „Şi dacă ramuri bat în geam”… erau caligrafiate pe foi volante, me­nite să încurajeze populaţia şi s-o facă să re­ziste.

Mi se spune că prin 1946-1947, când Ba­sarabia era bântuită de foametea care a secerat sute de mii de oameni, când zeci de mii de ba­sarabeni au fost trimişi în Siberiile de gheaţă, când pădurile foiau de răzvrătiţi, când tinerii erau mobilizaţi în armată sau la FZO-uri, un fel de şcoli de meserii militarizate din Rusia, prin satele noastre circula un manifest antiso­vietic, care îndemna la răsturnarea Puterii de Stat:

Auzi departe strigă slabii

Şi asupriţii către noi,

E glasul blândei Basarabii

Ajunsă-n ziua de apoi…

… Murit-au… poate numai doarme

Şi-aşteaptă moartea de la câini

La arme,

La arme, dar, români!”

Imediat s-a raportat sus de tot.

Şeful NKVD-ului republicii, unul Iosif Mordoveţ, cel care îi propusese cu câţiva ani în urmă lui Stalin ca toţi basarabenii să fie de­portaţi în Siberia, ca popor trădător care a lup­tat de partea Armatei Române contra Armatei Sovietice (aşa cum se procedase cu cecenii, inguşii, kalmâcii, tătarii din Crimeea). Stalin, înainte de a lua decizia, s-a consultat mai întâi cu mareşalul Jukov, care i-a spus că basara­benii şi-au adus contribuţia lor de sânge după 23 august 1944 în cadrul Armatei Roşii (unde au fost mobilizaţi cu forţa) şi apoi… sunt prea mulţi şi n-o să ajungă vagoanele…

Acestui Mordoveţ i s-a raportat despre po­ezia scrisă pe foi de caiet şi lipită pe ziduri, pusă în cutiile poştale, aruncată în ogrăzi…

Imediat i-a fost tradusă în limba rusă de către un subal­tern, ca Mordoveţ să descopere alarmat că aceasta e antisovietică, fiind ori­entată contra lui Stalin şi a Puterii Sovietice, iar pe deasupra – şi antisemită, cu nostalgia vechii orânduiri burghezo-moşiereşti şi cu în­demnuri clare la răscoală violentă:

Ruşine pentru cel ce doarme,

Sculaţi ca să nu muriţi mâini

La arme,

La arme, dar, români!

Atunci, temutul şef al NKVD-ului repu­blicii se înfuriase de-a binelea şi a dat ordin sever către toate filialele odioasei organizaţii, care împăienjenise cu structurile ei întreaga republică: „Autorul să fie găsit, arestat şi împuşcat!”.

Abia mai târziu s-a aflat că acesta nu putea fi arestat şi nici împuşcat, pentru că murise cu mai bine de 50 de ani în urmă. El se numise Mihai Eminescu.

Lupta contra Poetului a continuat cu mult şi după ce poeziile îi apăruseră la Chişinău în­tr-o cărţulie editată cu grafie chirilică.

Pe când eram student, aproape de fiecare dată, la 15 ianuarie, aşa se întâmpla – ne era fixat şi câte un examen. Profesorii aveau o înţelegere cu studenţii: aceluia care trage biletul la examen şi răspunde imediat, fără pregătire, i se măreşte nota cu un punct; dacă răspunzi de nota 2, ţi se va pune 3; dacă răspunzi de nota 3, ai 4; dacă ştii de nota 4, ţi se pune 5; şi era o înghesuială mare cine să intre primul în sala de curs.

Ca să prind rând în faţa uşii, trebuia să por­nesc de la căminul nostru, de pe actuala stradă Pan Halippa, în zori, pe la orele 5-6; ajungeam pe jos până la bustul lui Eminescu, unde depuneam o floare, ca după aceea să mă grăbesc la facultate.

La 15 ianuarie 1971, când am ajuns pe Aleea Clasicilor, aceasta era scufundată în în­tuneric, pe atunci nu avea iluminare publică. Am întins mâna să aşez pe postament câteva crizanteme pe care le procurasem în ajun şi le aveam cu mine, dar… m-au trecut prin corp fiori reci: postamentul era gol, bustul lui Emi­nescu lipsea. Am depus crizantemele pe so­clul pustiu şi abia după asta am desluşit bustul poetului răsturnat în noroiul de alături. După examen am alergat într-un suflet la bust, dar între timp el fusese aşezat la locul lui.

La un alt 15 ianuarie, în 1972, tot în jurul orei 6.00, când venisem la but pentru binecuvântare înainte de un alt examen, prin întuneric am putut distinge o coroană de sârmă ghimpa­tă aşezată ostentativ de cineva, de astă dată de un „patriot”, pe creştetul poetului.

În acei ani, Teatrul „A. S. Puşkin” (azi „M. Eminescu”) avea în repertoriul său piesa „Eminescu” de Mircea Ştefănescu, rolul lui Mihai Eminescu fiind interpretat splendid de marele actor Valeriu Cupcea (decedat în 1989, la 15 ianuarie), iar cel al Veronicăi Micle – de Con­stanţa Târţău şi, ulterior, de Viorica Chircă. Spectacolul aduna săli arhipline, până într-o seară când spre protagonist a zburat din întu­nericul sălii o piatră care l-a lovit atât de pu­ternic, încât actorul s-a prăbuşit pe scenă. Dar după câteva clipe s-a şters de sângele care-i şiroia pe faţă şi a continuat să-şi joace rolul, deşi – povesteşte Viorica Chircă – avea dureri te­ribile şi ochii i-au jucat în lacrimi până a căzut cortina.

Atunci, conducerea republicii, în loc să-l găsească pe făptaş, a interzis spectacolul.

Acestea sunt doar câteva exemple care vorbesc de faptul că noi, basarabenii, am plătit scump pentru dreptul de a-l avea pe Eminescu.

Să facem tot posibilul ca să-l merităm şi-n continuare!

Nicolae Dabija, 21 ianuarie 2016

DE ACELAȘI AUTOR:

Stăpânii cu reflexe de slugă

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

Spărgătorul de gheață

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.