Sper că ești într-o lume mai bună. Pentru mine, cuvintele tale erau ca atingerea unui vânt cald de primăvară. Întotdeauna am avut senzația că plutești peste această lume. Că între tine și ea e o legătură firavă și că, mereu, făceai eforturi s-o înțelegi, să-i reziști.
Întotdeauna te-am privit cu admirație. Era una încărcată de respectul pe care-l aveam pentru tatăl tău, marele comentator sportiv Cristian Țopescu, dar și un respect adolescentin amestecat cu emoție, sentimente pe care le-am avut dintotdeauna pentru tine.
Nu ți-am spus niciodată cât de mult îmi plăcea să vorbim, să te ascult și cât de mult îmi plăcea să citesc ceea ce scrii. Nu ți-am spus niciodată cât de mult mă bucurau comentariile tale la postările mele de pe Facebook.
Și, în această viață, am vorbit față în față de atât de puține ori. Îmi amintesc și acum când ai venit în urmă cu câțiva ani în redacția cotidianului „Adevărul”. Lucrai la Prima TV, erai vedetă de televiziune și am schimbat câteva vorbe. Pregăteai un proiect de interviuri, o colaborare între ziar și televiziune. Nu aveai nimic fals, nu priveai lumea de sus, deși prin prisma celebrității tatălui tău ai fost mereu înconjurată de o aură de mister, de inaccesibilitate.
Îmi pare atât de rău că nu ai cerut ajutor. Am fost aici, la câțiva kilometri de tine, iar tu ai plecat în șoaptă, fără să spui nimic.
În seara de Crăciun, la ora nouă, ne-ai recomandat filmul ” O viață minunată” a lui Frank Kapra cu James Stewart. Ți-am citit postarea și m-am gândit că ar trebui să-l revăd și eu, dar apoi m-am rătăcit printre urările de sărbători, cadouri și vin fiert.
Îmi pare atât de rău că n-am știut de singurătatea ta. Discreția și grija ta pentru ceilalți, pasiunea ta pentru animale mi-a dat mereu senzația că ai o viață plină și că nu mai ai loc pentru nimeni.
Am avut norocul să te cunosc pe tine, am avut norocul să îl cunosc pe tatăl tău și să colaborăm vreme de câțiva ani. N-o să uit niciodată amabilitatea, fragilitatea și sensibilitatea cu care relaționați cu lumea. Ceva din vocea tatălui tău, din timbrul clar și cald se întorcea spre lume în fiecare zi. Tu ai dus mai departe acel aer rarefiat, strălucitor și tandru care-l însoțea mereu pe tatăl tău.
Îmi pare rău că nu ți-am spus aceste cuvinte anul trecut, îmi pare rău că nu ți le-am scris. Am amânat și am spus că am tot timpul din lume să-ți povestesc despre tatăl tău, să-ți spun cum l-am cunoscut eu. Dar timpul nu are niciodată răbdare.
E prea devreme să știu ce s-a întâmplat în ziua de 26 decembrie. Nu știu dacă ai suferit, dacă erai bolnavă, nu știu dacă ți s-a făcut rău, dacă ai căzut în casă sau dacă te-ai lovit. Nu știu nimic și, parcă, nici nu vreau să știu.
Plecarea ta mai sfârșește o lume, una care m-a însoțit mereu din adolescență și până azi, de atunci, din alt veac, în care erai o regină a frumuseții și până azi când ai plecat atât de discret, iar noi, admiratorii tăi, am aflat de plecare atât de târziu.
🌷
Cristina Topescu avea o lumina care-i venea din bunatate, intelegere si iertare, ea si-a iertat hartuitorii, atat pe-ai ei, cat si pe-ai tatalui ei. Dumnezeu s-o ierte!
Frumos și mesajul-omagiu al dlui Isailă, atît de sincer, prietenos, direct, sensibil, îndurerat și plin de regrete. Si dumnealui, ca mulți alți jurnaliști și admiratori ai ei, a sesizat atît de tîrziu discreta, incredibila, ucigașa SINGURĂTATE a acestei femei de excepție…
Emilia Isaila, scriitura ta m-a lăsat fără cuvinte.