Observând în ultimul timp nenumărate comentarii răutăcioase pe rețelele de socializare, gen ”Așa-i trebuie!”, ”Ce-a căutat, aceea a găsit!” sau ”L-a pedepsit Dumnezeu!”, m-am întrebat: oare cine ne dă dreptul să judecăm ori de ce ne simțim datori să-i pedepsim pe alții prin cuvinte și fapte?
Avem impresia că știm cu adevărat ce se întâmplă în viețile altora, că le cunoaștem supărările, rănile, gândurile și iată, trebuie să-i corectăm.
Acest comportament mi-a amintit de o povestire cu un bătrân, care zicea mereu despre aproapele lui: ”Of, ce rău a mai făcut!”. Dar într-o seară i s-a arătat în vis un înger și l-a întrebat: ”Unde-mi poruncești să-l așez pe acest păcătos, în rai sau în iad?”. Speriat, omul s-a trezit și și-a îndreptat ochii spre icoană, cerându-și iertare.
Și doar noi nu mai înțelegem nimic și ne purtăm din ce în ce mai des ca niște mici dumnezei, numai pentru că avem bănuiala că celălalt a făcut vreun rău.
Sau, reflectând la prostul obicei de-a arunca cu vorbe urâte, în minte mi-a venit o spusă de-a lui Petre Țuțea. Când unul dintre gardienii lui l-a întrebat de ce crede în Dumnezeu, marele filosof i-a zis: ”Din orgoliu!”. ”Cum adică din orgoliu?”, s-a interesat bărbatul. ”Păi, sunt atât de mândru, încât nu pot să cred nicidecum că-s făcut de maimuță.”
Răspunsul ne îndeamnă să ne amintim mereu că suntem oameni, iar judecata e doar a Celui de Sus.
