În copilărie, mulţi dintre prietenii mei de joacă, atunci când se plictiseau, obişnuiau să intre în scara unui bloc şi să apese insistent pe toate soneriile de la apartamente. Apoi, dacă simţeau că urmează să se deschidă vreo uşă, alergau să se ascundă la unul dintre etaje.
Această ispravă îi amuza atât de mult, încât puteau s-o săvârşească la nesfârşit, provocându-le locatarilor multe crize de nervi. O dată însă, în faţa unei locuinţe au găsit aşezat pe preş un coș cu mere. Gest care i-a impresionat pe copii, aşa că insistau în continuare să apese toate celelalte butoane, dar pe cel al proprietarului misterios îl ocoleau. Doar se mai uitau din când în când în dreptul uşii, în speranţa că le-a mai lăsat ceva.
Zilele trecute, când degetul unei doamne i s-a lipit insistent de soneria mea, am avut convingerea că m-am întors cumva în timp. De aceea, când i-am deschis uşa, am vrut s-o întreb dacă a avut şi ea vreo obişnuinţă asemănătoare în copilărie. Aceasta însă a început să se răţoiască la mine că trebuie să-mi ia datele de la contorul de gaze şi timpul ei este de nepreţuit. Dar, când am atenţionat-o că e zi de luni şi multă lume se află la serviciu, femeia mi-a răspuns că nu-i pasă, ca şi cum n-o interesau, de fapt, datele contorului, ci doar numărul de apartamente la care să-şi ţină degetul lipit de sonerie.
Şi, într-un fel, i-am dat dreptate, fiindcă în ziua de astăzi parcă nimănui nu-i mai pasă de nimic. Aşa cum nu l-a interesat în acea dimineaţă nici pe un domn care mi-a telefonat de vreo 60 de ori, dându-mi impresia încă o dată că mulţi dintre adulţii noştri se comportă uneori ca nişte copii alintaţi, care, atunci când primesc din partea ta vreun refuz, încep să ţipe şi să arunce-n tine cu jucării. Doar că, în cazul adolescenţilor, insistenţa ori încăpăţânarea pare totuşi ceva firesc, până la maturitate. Fiindcă până şi prietenii copilăriei mele au conştientizat că în toate există o limită şi vine o vreme când unele lucruri nu le mai poţi înfăptui.
Se vede însă că acest lucru nu-l înţeleg şi unii dintre cei care refuză să îmbătrânească frumos, vrând să deţină controlul nu doar asupra lucrurilor, ci şi a oamenilor. O dorinţă riscantă, pentru că în acest caz nu poţi pierde doar prietenia lor, ci şi respectul. Pentru că în loc să insistăm în rugăciune şi bunătate, ne ţinem de capul altora şi-i cicălim până la epuizare. Iar ca să scăpăm de aceste obişnuinţe negative, n-ar fi rău să fim mai atenţi când soneria noastră ţipă îndelungat.
Poate, cine ştie, după uşă nu-i vreo doamnă înţepată, ci aceiaşi copii care am fost şi noi cândva. Iar cu o vorbă bună şi cu un coș de mere, le-am putea da un exemplu demn de urmat, unul pe care nu-l vor uita niciodată.
