În pandemia Covid-19, Spania este unul dintre marii bolnavi ai Europei, alături de Italia și Franța. „The New York Times” redă cronologia dramei pandemice a spaniolilor, de la apariția primei îmbolnăviri și până la explozia focarelor. Un exemplu care arată ce poate rezulta din amestecul ignoranței guvernamentale cu lăcomia politicianistă, în fața unui pericol mortal.
Articolul integral din „New York Times”
(preluat de Universul.net)
„La sfârșitul lunii ianuarie, un turist german devenea primul pacient din Spania infectat cu noul coronavirus. La vremea respectivă, amenințarea sanitară părea pentru națiune la fel de îndepărtată ca micuța insulă spaniolă La Gomera, unde pacientul fusese tratat. Două săptămâni mai târziu, germanul ieșea din spital, iar Spania sărbătorea «eliberarea de virus».
S-a dovedit un răgaz foarte scurt. Și chiar dacă începuseră să apară tot mai multe cazuri, oficialii spanioli au continuat să sublinieze că virusul a fost importat, în special pe o altă insulă, de către turiștii din Italia, unde spitalele erau deja sub asediu. Povestea oficială era că Spania se confrunta cu o amenințare externă, dar nu risca o epidemie internă.
Însă pe 26 februarie, un locuitor din Sevilla, care nu fusese recent în nicio călătorie, s-a dovedit a fi pozitiv. O săptămână mai târziu, un alt bărbat din regiunea Valencia devenea prima victimă a coronavirusului din Spania, declanșând o numărătoare sumbră care a trecut deja de 14.000 de morți. Spania se află acum pe locul 2 în lume, după Statele Unite, la numărul de cazuri, și tot pe locul 2 în lume, dar după Italia, la numărul de decese.
Criza din Spania demonstrează că un simptom al virusului, la fel de persistent precum febra, durerile și respirația obosită, a fost și tendința unui guvern de-a ignora experiențele țărilor care s-au confruntat mai devreme cu virusul.
Unghiul de abordare a fost esențial
Începând cu China, virusul a sărit pe glob, trecând pragul unui milion de infecții la nivel mondial săptămâna trecută. Dar, ca în majoritatea țărilor, și autoritățile spaniole au tratat inițial virusul ca pe-o amenințare externă, în loc să considere că țara lor ar putea fi următoarea piesă de domino care va cădea.
Epidemia îi obligă acum pe spanioli să se confrunte cu genul de luptă care le-ar putea aminti celor suficient de bătrâni ceea ce au trăit în războiul civil din anii 1930.
Sindicatele medicale dau în judecată autoritățile pentru că nu le-au oferit protecție – mai mulți dintre membrii lor au fost infectați în Spania decât în orice altă parte a lumii; uneori, împrejurările i-au forțat pe medici și pe asistente să folosească saci de gunoi în locul echipamentului. Iar pacienții dormeau pe coridoarele spitalului.
La Madrid, cel mai mare patinoar din țară a devenit o morgă de urgență, în timp ce principalul său centru de expoziții a fost transformat într-un spital de teren, care s-a deschis în ceea ce sindicatele descriu a fi niște condiții mizerabile de muncă.
Unul dintre cele mai înspăimântătoare episoade ale acestei crize este cel în care soldații spanioli au găsit pacienți mai în vârstă abandonați sau morți în paturile lor din căminele de bătrâni.
«A fost șocant pentru o societate să se confrunte cu o situație cunoscută doar celor care își aduc aminte de Spania ieșită din război», a spus Cristina Monge, profesoară de sociologie la Universitatea din Zaragoza. Pentru mulți alții, a adăugat ea, «acest tip de scenariu a fost până în prezent pur science-fiction».
«Târziu în comparație cu ce țări?»
În consecință, guvernul premierului Pedro Sánchez s-a confruntat cu critici pentru că nu a interzis adunările în masă mai devreme și pentru că nu a stocat echipamente medicale imediat ce numărul cazurilor a ajuns la câteva sute în nordul Italiei la sfârșitul lunii februarie.
Oficialii spanioli s-au apărat subliniind neajunsurile altor țări – și nu există vreo îndoială că Spania nu ar avea companie în tragedia sa. Dar progresul virusului în Spania nu a iertat reacția guvernului.
Chiar când Italia își închidea regiunile nordice pe 8 martie, primul focar de coronavirus din Spania apărea printre participanții la o slujbă funerară. Însă guvernul Sánchez nu a trecut nici atunci țara sub cel mai înalt nivel de alertă, impunând blocajul național abia pe 14 martie.
Politicienii din opoziție acuză reacția întârziată. «Târziu în comparație cu ce țări?», le-a replicat premierul Sánchez parlamentarilor din Congres.
Italia, Marea Britanie și Franța, a subliniat el, au decretat blocajul abia după ce au avut mai multe infecții decât Spania. El a subliniat că Ziua Internațională a Femeii, când 120.000 de persoane s-au adunat la Madrid pe 8 martie, a fost sărbătorită și pe străzile Bruxelles-ului, Berlinului, Vienei și Parisului.
Evenimentul a fost acuzat că a propulsat la scară largă virusul în Capitală. Trei miniștri care au condus mitingul femeilor au fost testați ulterior pozitiv, la fel ca soția și mama premierului Sánchez.
«Este evident că, știind ceea ce știm astăzi, toți am fi acționat diferit», a spus Sánchez.
Detalii care au complicat viteza de reacție
Fără îndoială, răspunsul guvernului a fost complicat și de natura difuză a sistemului politic al Spaniei, în care cele 17 regiuni ale țării au dobândit progresiv mai multă autonomie, inclusiv administrarea spitalelor, după ce Spania a adoptat o nouă Constituție în 1978.
De asemenea, nu a ajutat faptul că situația de urgență a fost lăsată pe mână unui nou și fragil guvern de coaliție. Sánchez abia s-a instalat în funcție în ianuarie, după niște alegeri neconcludente, iar socialiștii săi împărtășesc acum puterea cu vechii lor rivali, partidul de extremă stânga Unidas Podemos.
Partenerii de coaliție au cârtit în legătură cu sprijinul financiar pe care Spania și-l poate permite să-l acorde celor inactivi, dacă avea să li se ceară să rămână acasă. Până când Sánchez avea să declare un blocaj național, mai mulți politicieni regionali anunțaseră deja propriile lor măsuri de combatere.
Decalajul decizional între nivelul regional și cel național i-a determinat, de asemenea, pe mulți locuitori înstăriți din Madrid să se grăbească spre casele lor de pe litoral, odată ce toate școlile din Madrid au fost închise, chiar și cu riscul de-a răspândi virusul, care era deja încorporat ferm în capitala Spaniei.
«Un guvern nou și fragmentat începe cu un dezavantaj imens în acest într-o astfel de situație de criză, deoarece necesită luarea unor decizii rapide și puternice, fără a te preocupa constant dacă altcineva câștigă un avantaj politic din asta», a spus Toni Roldán, economist spaniol și fost parlamentar al partidului Ciudadanos.
Ca dovadă, Quim Torra, liderul separatist din nord-estul Cataloniei, a refuzat chiar să semneze o declarație comună cu Madrid privind coordonarea blocajului cu guvernul național.
«Ca și cum ar fi privit un film»
Fernando Rodríguez Artalejo, un epidemiolog și profesor universitar, a declarat că Spania nu ar trebui să fie judecată aspru pentru răspunsul la o pandemie pe care, de altfel, fiecare guvern a urmărit-o în mod pasiv în țările vecine, «ca și cum ar fi privit un film».
Spania a privit Italia, a recunoscut el, dar cu circumstanță atenuantă că mulți oameni de știință credeau, până de curând, că persoanele asimptomatice erau probabil necontagioase.
«Ideea era că autoritățile trebuiau doar să urmărească cazurile și să identifice persoanele cu care au fost în contact», a spus el.
Cazul Portugaliei
Chiar și așa, principalul vecin al Spaniei a ieșit mult mai bine până acum. Chiar dacă are o frontieră de 1.200 de kilometri cu Spania, Portugalia trecea săptămâna trecută de 200 de decese provocate de coronavirus, în timp ce Spania ajungea la 10.000.
Acolo, un alt lider al unui guvern minoritar socialist – prim-ministrul António Costa. El a văzut însă că politicienii din opoziție s-au grupat de partea lui. Costa a avertizat din timp că Portugalia ar putea suferi mai mult din cauza epidemiei.
Dr. Rodríguez Artalejo susține că, până acum, Portugalia e demnă de toată admirația. «Cred că au acționat eficient și în același timp cu noi, dar când epidemia lor nu era atât de răspândită», a spus el.
Această solidaritate a lipsit cu siguranță în Spania. În timp ce Madridul cumula jumătate din numărul morților la nivel național, Salvador Illa, ministrul Sănătății, a făcea «un apel la solidaritate cu regiunea Madrid».
Dar acest lucru nu a dus la o schimbare semnificativă în privința echipamentelor medicale din alte regiuni și nici nu a existat o revenire asupra sugestiei sale că pacienții din Madrid ar putea fi mutați în regiuni mai puțin afectate.
Prin comparație, Guvernul Franței a evacuat unii pacienți cu TGV din Paris și alte regiuni saturate.
«Cred că fiecare regiune a acționat independent, iar acest lucru face foarte dificilă orice coordonare sau inițiativă de solidaritate», a declarat Carlos Rus, președintele ASPE, o asociație care reprezintă spitalele private din Spania.
Echipamentele de urgență
Achiziționarea echipamentelor de urgență a fost deosebit de grea. Problema a ieșit la iveală atunci când Ministerul Sănătății a achiziționat, printr-un intermediar spaniol netransparent, 640.000 de kit-uri de testare de la o companie chineză al cărei prim stoc s-a dovedit inutilizabil.
«Lucrăm în cadrul unui sistem de asistență medicală robust și uriaș, care este încetinit, din păcate, de birocrație, chiar și atunci când trebuie să cumperi ceva», a spus Ángela Hernández Puente, medic și oficial al sindicatului din Madrid.
Coronavirusul a suscitat o dezbatere la nivel mondial despre modul în care fiecare guvern își măsoară impactul, mai ales că multe țări au făcut teste minime pentru virus. De asemenea, guvernele s-au diferențiat și în modul în care își calculează rata mortalității, ignorându-i, de exemplu, pe cei decedați în afara spitalelor.
Dar chiar și într-o astfel de confuzie, regimul de testare al Spaniei a fost unul prea opac.
Guadalupe Moreno, care lucrează pentru Statista, o companie germană de date, consideră că informațiile legate de procesul de testare din Spania sunt prea incomplete pentru a fi cuprinse în cercetările sale comparative.
«Se pare că autoritățile spaniole nu mai sunt clare în legătură cu numărul de teste efectuate în Spania», a spus ea.
Chiar și așa, se estimează că aproximativ 15% din populația Spaniei a fost deja infectată – de departe cea mai mare proporție în rândul celor 11 țări europene incluse într-un studiu realizat recent de cercetătorii de la Imperial College London.
Cele mai mari victime ale acestor reacții tulburi, dincolo de cei îmbolnăviți sau uciși de virus, sunt cadrele medicale din Spania, care au fost infectate într-o proporție copleșitoare.
Acestea au avut parte de un preaplin de solidaritate și de aplauze zilnice de pe balcoanele celor 47 de milioane de locuitori izolați din Spania, marea majoritate respectând blocajul strict care se preconizează că va dura până cel puțin pe 26 aprilie.
«Această criză este de natură să consolideze legăturile orizontale din societatea noastră, între cetățenii care fac sacrificii mari, în timp ce va slăbi în continuare legăturile pe verticală, cu conducerea în vârf», prognozează Narciso Michavila, sociolog.
Neîncrederea este posibil să fi făcut deja pagube. Într-un sondaj recent, publicat în ziarul «ABC», aproape două treimi dintre spanioli au acuzat guvernul că a ascuns informații despre epidemie.
«Niciun politician nu poate fi făcut responsabil pentru crearea acestei crize», a spus Michavila, «dar probabil că unii vor fi învinuiți că au turnat benzină în loc să folosească o găleată cu apă pentru a stinge focul».”
ȘI spaniolii au pățit ca noi în criza din 2008, după ce un guvern liberal a redresat economia au venit comuniștii și asta-i rezultatul, mă întreb ce s-ar fi întâmplat i la noi cu psd la putere??