De câte ori se apropie ziua de 31 august, gândul mă duce la anul 1989, când poporul nostru a ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chișinău să-şi revendice dreptul la limbă, alfabet, tricolor şi identitatea noastră naţională.
Pentru mine, acea Mare Adunare Naţională a fost şi va rămâne una dintre cele mai frumoase sărbători la care am asistat vreodată. Fiindcă în acel an Basarabia şi-a recăpătat libertatea şi demnitatea, demonstrând lumii întregi că neamul nostru românesc este de neînvins.
A fost anul când am fost puternici, mulţi, uniţi şi curajoşi. Iar acest curaj al nostru a fost alimentat şi de faptul că am obosit să trăim în minciună ori să ni se spună pe pământul nostru în ce limbă să vorbim şi care este istoria noastră.
Eram traumatizaţi sufleteşte, iar adevărul trebuia revendicat.
Dar cât de mult eram urâţi în propria ţară – o ştiam încă de acasă, de la tatăl meu, care îmi spunea: „Poporul nostru este unul creştin. Limba noastră nu e cea moldovenească, ci română. Iar sufletul acestui neam este unul românesc”.
Din cauza acestor convingeri, nu doar el, dar toată intelectualitatea de-atunci era în pericol. Erau pândiţi, ameninţaţi, bătuţi pe stradă, atacaţi în presă, denigraţi, fiindcă îl apărau pe Eminescu şi identitatea noastră adevărată.
Iar pericole erau multe. Noi, copiii scriitorilor, eram urmăriţi de la şcoală. Telefoanele erau ascultate, mama mea a fost bătută în stradă ziua în amiaza mare, pereţii din blocul scării unde locuiam erau murdăriţi cu vopsea în fiecare zi, cu mesaje de genul: „Ubiraites v Româniu!” („Căraţi-vă în România!”) ori „Fascist român”. Toate acestea se întâmplau pentru că ne doream să ne cunoaştem istoria noastră adevărată şi să fim noi înşine.
Dar când mă gândesc la toate aceste evenimente şi prin câte au trecut intelectualii noştri şi acest popor, mă întreb ce s-a întâmplat cu noi în toţi aceşti ani. Fiindcă după acea victorie din 1989 parcă nu mai luptăm pentru nimic.
Ori ca şi cum, de atunci până astăzi, în Basarabia a început să circule un virus nou. Unul spiritual, care-i mult mai periculos decât toate bolile existente, pentru că acesta atacă tot ce avem noi mai sfânt: limba română, istoria, demnitatea, libertatea şi tot ce-am obţinut atât de greu. Iar românul nostru nu-l simte, dar se lasă deznaţionalizat din nou de acest virus cu miros rusesc, trăind în nepăsare şi uitare.
Astăzi, limba română trăieşte aceleaşi zile dramatice ca înainte de 1989. E umilită şi persecutată în ţara ei. Peste tot se vorbeşte numai ruseşte, copiii noştri sunt daţi jos din troleibuz fiindcă nu ştiu să vorbească limba rusă, vânzătorii nu vor să te servească dacă nu vorbeşti ruseşte. Şi, oriunde te întorci, ţi se reproşează: „Govori po celoveceski!” („Vorbeşte omeneşte!”). Ca şi cum limba mea, limba ţării mele, este una animalică. În timp ce ei n-au învăţat de-o viaţă nici măcar două cuvinte: „Bună ziua”.
Atitudinea lor faţă de noi se poate observa şi din întâmplarea cu o rusoaică bătrână. Când i-a fost cedat locul într-un mijloc de transport, aceasta, în loc de „Mulţumesc”, a zis: „Hot odno sfoloci naşlas” („Măcar o spurcăciune s-a găsit”). Asta suntem noi pentru ei: „sfoloci” („spurcăciune”).
Până când va înţelege acest lucru şi moldoveanul nostru, e timpul să luptăm din nou, ca şi atunci, în ’89, fiind conştienţi că pământul acesta este al copiilor noştri, al părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri. Ţara aceasta a fost şi este a noastră, iar toţi cei care-i spun limbii noastre „moldovenească” urăsc limba română, deci ne urăsc şi pe noi.
Dar în ţara lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare e un singur popor – român – şi se vorbeşte o singură limbă – româna. Fără ea nu vom fi liberi niciodată.
Nu va amarati sufletul. Poporul trebuie inteles.
Vorbim aici de niste traume seculare. Prea multi romani sufera de stress postraumatic. Evident in urma salbaticiei si psihopatiei ocupantului rus. Legatura traumatica este extrem de puternica. Victimele ajung sa-si justifice si sa se ataseze de calai.
Vorbim despre oameni foarte grav bolnavi si traumatizati. Astia sunt romanii nostri.
Unii vorbesc si se ingrozesc despre ce a facut dr. Menghele. Dar se sfiesc tare sa vorbeasca despre salbaticia lui Pavlov (laureat Nobel pt medicina) sau Makarenko. Ce credeti ca faceau astia doi impreuna cu tovarasii de la NKVD? Pai unul experimente cu electricitate pe testicule pe copii orfani si pe catei, iar celalalt educatie serioasa de spalare a creierului in coloniile NKVD cu detinuti juvenili.
Si daca nu e de ajuns ganditi-va la experimentele psihopatului sovietic Ivanov si experimentele de hibridizare om-cimpanzeu, menite sa ceeeze noul ostas sovietic.
Multe orori s-au intamplat. Dar trebuie inteles ca nu au fost simple intamplari. Au avut un plan si organizare.
Ei, cu asta s-a iesit din epoca ruso-sovietica. Stress postraumatic si legaturi traumatice.
Astea trebuie tratate. Caz cu caz, om cu om.