Câine-Bun

Vineri seara m-am „încălzit” pentru Înviere: am fost la Prohod. Este seara în care, an de an, ne pomenim morții și participăm la slujba de coborâre a Mântuitorului în mormânt.

Mi-am luat coșul cu pachețele, colivă, lumânări și tămâie și am ieșit pe uliță, apucând-o pe drumul bisericii. Câteva case mai încolo, mi-a ținut calea, dând din coadă, prietenul meu, Câine-Bun.

I-am spus așa mai demult, pentru că, deși nu e al meu (chiar are un stăpân bun, care-i poartă de grijă și îi dă libertate), mă însoțește oriunde m-aș duce. Mă petrece din Brădiceni până la Frâncești, Peștișani sau Hobița. Și e un viteaz: s-ar bate cu toți câinii întâlniți în cale, convins fiind că astfel mă apără pe mine. E nevoie de fiecare dată să intervin între colții lui și cei ai inamicilor săi, la fel îndreptățiți și ei să-și apere teritoriul.

Nu mușcă oameni, n-a mușcat niciodată. Într-o vară a mers cu mine sus, pe deal, să culegem prune-vinete și pere-cu-miezul-roșu. La întoarcere ne-au simțit câinii ciobanilor. M-au încolțit. Câine-Bun putea să fugă spre sat, să-și scape pielea, dar el a rămas lângă mine, să mă apere. Și m-a apărat, chiar dacă s-a ales cu câteva mușcături. Eu eram obișnuit să topesc furia câinilor ciobănești, o mai făcusem, îi potoleam din vorbe, ajungeam chiar să-i mângâi pe cap și să-i scarpin pe spinare. Tehnică specială, învățată în copilărie.

El e Câine-Bun. Poza nu e făcută acum, într-o noapte de primăvară, ci anul trecut, într-o zi de vară

De fiecare dată îi dau ceva de mâncare, iar el dă din coadă de cum mă vede. Așa și acum – tare s-a bucurat când m-a văzut cu coșul plin. Dar i-am explicat că pachetele din coș nu sunt pentru el.

M-a însoțit, ca de obicei, până la destinație. Să tot fie vreo doi kilometri până la biserică. Și de data asta l-a atacat un dulău căruia îi încălcase teritoriul, un câine-lup destul de fioros. Cu greu i-am despărțit, dar nu s-a ajuns la mușcături, totul s-a oprit la mârâituri amenințătoare.

S-a așezat la ușa bisericii și acolo a stat până la sfârșitul slujbei. Când am ieșit, după trei ore, m-a preluat bucuros, să mă conducă până acasă.

Am refuzat să urc în mașina unui prieten, motivând că vreau să fac un pic de mișcare. N-am îndrăznit să-i spun adevărul: că nu pot să-l las singur pe Câine-Bun.

Am pornit spre casă, spre miezul unei nopți frumoase. Câine-Bun mergea în dreapta mea, iar eu îi vorbeam și îl mângâiam pe cap. Ochii lui erau plini de mulțumire. Știa că, odată ajunși acasă, urma să-și primească recompensa: o bucată de pâine și un pumn de bobițe.

Din spate tot veneau mașini, treceau pe lângă noi în viteză. După vreo jumătate de kilometru, una a oprit în dreptul nostru: era tanti Natalia, sora răposatului meu tată. M-a îndemnat să urc în mașină, să ajung mai repede acasă. I-am mulțumit și am spus că merg pe jos, ca să fac mișcare. Câine-Bun mă privea derutat: ce-o să fac?

Tanti Natalia a insistat, eu am zis nu, ea „hai, urcă”, eu nu, și tot așa până când vreo trei mașini din spate au început să dea semne de nervozitate, nu aveau pe unde trece. Ca să deblochez situația, am urcat în mașina mătușii, iar în câteva minute eram acasă.

Am pus coșul pe pridvor, am intrat în odaie, am băgat un lemn în sobă, dar nu aveam liniște: ce-o face acum Câine-Bun? Ce-o gândi el despre mine? M-a însoțit tot drumul, m-a așteptat trei ore la ușa bisericii, a suportat și răutățile unor oameni – „marș de-aici, potaie!” -, poate și vreo piatră zvârlită spre el, iar eu l-am abandonat pe drumul de întoarcere. Și îi promisesem ceva de mâncare…

Gândurile astea nu-mi dădeau pace. Mi-am zis că a doua zi mă duc la el și-l recompensez cum se cuvine. Aveam o datorie. Mă sfredeleau ochii lui la despărțire, în care citeam dezamăgire. Cum am putut să-l las acolo, pe marginea drumului?!

Nu-mi făceam griji în privința revenirii lui acasă, Câine-Bun are un GPS nemaipomenit, s-ar întoarce și de la Paris. Mereu găsește drumul de întoarcere. Dar în noaptea asta, din cauza mea, se culcă flămând…

Nu, nu se poate! Mă duc să-i dau ceva de mâncare. Mă gândesc că o fi ajuns deja la casa lui (are o dexteritate formidabilă de a sări gardul). Și dacă n-a ajuns, o apuc pe drumul bisericii, să-l întâlnesc pe undeva…

Îi pun mâncarea într-o pungă, mai multă decât de obicei (mă simt vinovat, trebuie să compensez cumva), traversez curtea, deschid poarta să ies în uliță și… e chiar el, Câine-Bun! Mă aștepta cuminte la poartă, așa cum mă așteptase la biserică. N-a lătrat, n-a făcut gălăgie, doar aștepta. Știa că voi ieși în întâmpinarea lui! Știa că lucrurile nu pot rămâne așa, cu abandonarea lui în drumul spre casă! Sau, mai degrabă, simțea

Nimic nu poate înlocui bucuria din ochii lui Câine-Bun. De cum m-a văzut, nu s-a repezit la mâncare, ci să mă ia în brațe, cum face de obicei. Să-mi spună cât de mult se bucură că mă vede. Uneori mă murdărește cu labele lui pline de țărână, dar nu-i bai – hainele se spală.

L-am mângâiat îndelung, apoi l-am lăsat să-și devoreze recompensa, în liniștea nopții…

Alte comentarii de GRIGORE CARTIANU:

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here