Nu sunt mare fan tenis. Intru în categoria pământenilor de pe Planeta Fotbal, am crescut iubindu-i pe Balaci, Crişan, Costică Ştefănescu (pentru a-i pomeni doar pe granzii Craiovei Maxima plecaţi la Tatăl), ori pe „Cami”, Cârţu, Tilihoi sau Donose.
Evident, am rămas legat de fenomen, am cuplat apoi la Generaţia de Aur, la Hagi şi Gică Popescu, la Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Gabi Balint şi pe cine mai vreţi a pomeni din acele vremuri în care am fost la un pas de semifinala lumii la Campionatul Mondial din SUA – 1994.
Dar Simona Halep a adus obligat-forţat tenisul în viaţa mea. A mea şi a multora ca mine. E doar meritul ei. Al ei şi al familiei, al celor care au crezut şi au investit în ea, dar în primul rând e meritul ei.
Când un conaţional devine subiect mondial, fie şi via tenis, nu ai cum să nu te laşi „prins” de val.
Simona nu avea niciun motiv să fie o stea, să facă din România vedeta lumii aşa cum a reuşit azi, când a câştigat cel mai titrat turneu de tenis de pe glob – Wimbledon.
Venea dintr-o ţară decăzută, cu sportul intrat în faliment, cu hemoragie de populaţie spre Occident şi cu clasica Mioriţa cea depresivă încă prezentă în educaţie (apropo, Şcoală Românească, oare când ai de gând să ştergi o astfel de „capodoperă” a răului şi negativităţii din ADN-ul nostru naţional?), cu o societate posedată de corupţie generatoare de politicieni anti-europeni.
Apoi, ea, Simona, nu anunţa a avea calităţi pentru succes. Era mică, scundă, slabă şi fără forţa nativă a unei Serena Williams, părea „construită” pentru şansa a doua.
Dar Simona Halep a venit să ne contrazică pe toţi. Să ne arate că, deşi suntem români, se poate! În sens bun şi etic, în sens onest-corect, nu în direcţia acelui „pentru că putem”, rostit cândva de Codrin Ştefănescu întru doctrina României lui Dragnea. În ideea că putem să fim şi victorioşi ai istoriei, nu doar veşnic învinşi şi simpli „poporeni” cu genă de „loser”.
Simona a devenit emblemă mondială înotând împotriva curentului. Este excepţia de la regulă. Este, de-acum, modelul naţional pentru succes. Al credinţei că se poate atunci când nimic în jur nu arată asta.
Sigur că se vor lipi de ea politicienii. Sper ca Gabriela Firea să-şi fi învăţat lecţia după episodul de pe Arena Naţională (urmare a primului titlu de Grand Slam câştigat de Simona la Roland Garros), când primăriţa Capitalei a crezut că e simplu să te „lipeşti” de un succes cu care nu ai nicio legătură.
Dar nici nu mai contează dacă Dăncilă&co. o vor felicita, premia, adula sau lăuda. Deja ne-am vindecat.
Simona Halep nu mai e lor, n-o mai pot folosi, nu-i mai ajută.
Căci Simona Halep este România. Este a noastră, a tuturor celor care nu vrem să profităm de succesul ei. A celor care, aici sau peste tot în lume, ne bucurăm cu lacrimi de ea. Aşa cum am făcut şi eu azi.
În România, a spune asta este poate un semn de slăbiciune. Însă trebuie să învăţăm a trăi nu doar cu mintea, cu „logica”, ci şi cu sufletul.
Căci sufletul a fost esenţa succesului Simonei. Dublat, desigur, de efort, de credinţă, de luptă, de studiu şi de toate celelalte ingrediente ale sportului modern. Dar fără pasiune, fără dorinţa imensă de a trăi spectacolul total, fără suflet cu alte cuvinte, nu putea ajunge pe acoperişul lumii.
Sufletul este ingredientul „secret” al Simonei. Este ceva ce nu se poate cumpăra, tranzacţiona sau valora în topul câştigurilor financiare din tenis. Este averea ei şi bucuria noastră. Banii pe care i-a câştigat din succesul în tenis i-au adus independenţa financiară – şi este aproape exclusiv meritul ei -, dar marea bogăţie a Simonei va fi bucuria produsă milioanelor de români, mândria lor de a ieşi peste graniţe cu acelaşi paşaport ca al Simonei Halep.
Este ceea ce ne „scoate” în lume după ce unii au încercat să ne ţină departe de civilizaţie prin acţiunile lor politice din ultimi ani.
Sufletul ei mare a făcut din Simona ambasadorul nr. 1 al României. După ce-a învins-o pe ultra-galonata Serena Williams, primesc mesaje de peste tot din lume. De la prieteni români, dar şi de la englezi, spanioli, francezi sau belgieni.
Graţie Simonei, România este azi vedeta lumii. Pentru aşa ceva, ce pot să-i dau eu la schimb Simonei? Nimic altceva decât lacrimile mele de bucurie, în numele sufletului meu şi al tuturor românilor făcuţi fericiţi de ea.
Ai lacrimile mele, Simona! E umila mea recunoştinţă pentru ce-ai reuşit să faci tu, prin sufletul şi efortul tău, pentru noi toţi.
In deplin acord de lacrimi si recunostinta pentru a ma simti special azi printre straini datorita acestui copil frumos si cuminte al romanilor. Multumesc din suflet Simonei si ii doresc sa nu se schimbe si sa fie si mai avida de munca si succes pe mai departe, dar si multa sanatate ! Felicitari familiei de asemeni!
De acord cu partea despre Simona Halep. Și eu am avut lacrimi în ochi, astăzi și altă dată.
Dar despre Miorita ai spus prostii, nu ai înțeles decât „acțiunea”, ca ultimul analfabet funcțional.
Nu există ceva mai frumos decât:
„Dar la cea maicuta/ Să nu-i spui, drăguță,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea”. Am dat doar un exemplu, puteau fi multe. E o creație excepțională și e o uimitoare dovadă a geniului popular. Și când citesc Miorița am lacrimi în ochi și sunt mândru că sunt român!
Esti cam dur, dar ai dreptate in ce priveste „Miorita”. Se exagereaza privind o eventuala influenta negetiva.
Ne revoltam pe slabiciunea din noi si acuzam superba si trista balada.
Nu „Miorita” ne-a creat pe noi ci, noi am creat ” Miorita”.
Gabriel Deliu – Puteţi să vă exprimaţi opinia fără să scoateţi venin pe tastatură? Citiţi cu atenţie, poate totuşi înţelegeţi şi nu vă mai consideraţi „alfabet funcţional”. Felul în care emiteţi judecăţi de valoare arată superficialitate, de aici şi ştampilele pe care le puneţi cu lejeritatea unui inchizitor. Opinia mea e că „Mioriţa” este o sursă de a induce mentalitate de popor de „looser”. Şi mi-o menţin! Nu mă interesează „valoarea literară”, atâta vreme cât valoarea ei socială este un dezastru.
Frumos titlu, frumos spus, domnule Ciocazanu!
Simona a primit multe multumiri, multe cuvinte frumoase, dar cred ca „Simona, ai lacrimile mele!” este tot ce poate spune mai frumos un roman, acum.
Mulţumesc!
E minunat ce s-a intamplat! Atat pentru Simona ca sportiva, dar si pentru fiecare dintre noi romanii, atat de complexati si de dornici de a auzi si vesti bune despre Romania…Si eu am plans de fericire. Cata munca si sacrificiu fizic!!! Numai asa ajungi sa meriti succesul si gloria! Simona a tras cu adevarat la cei 27 de ani ai ei si sper sa fie un exemplu pentru multi copii si tineri…Multumim, domnule Ciocazanu pentru cuvintele de roman adevarat pe care le-ati potrivit cu atata suflet…balada Miorita e geniala, dar modul in care e prezentata in scoala e, poate, prea depresiv…Spaniolii il au pe Don Quijote, dar asta nu-i face sa se simta ridicoli…baladele si povestile create de un popor ii arata profunzimea si frumusetea sufleteasca…Ne putem mandri cu Miorita si esenta filozofica ce decurge din ea imi pare ca are semnificatia generozitatii spiritului nostru aratand o intelegere evoluata a semnificatiei mortii, un fel de incredere in continuitatea spiritului dincolo de aceasta….sa ne preocupam de mesajul pe care manualele de limba romana reusesc sa-l transmita…
Nota 10, domnule Ciocazanu, pentru metafora cu lacrimile. Ma bag si eu!
Sărut-mâna!