Vorba lungă e sărăcia omului

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 10 septembrie 1998.

Un oaspete sosit de aiurea, asistând la sărbătoarea Limba Noastră şi ascultându-i pe şefii republicii, ar putea trage concluzia că poporul nostru e cel mai poliglot de pe glob: el vorbeşte în acelaşi timp: limba de stat, limba oficială, limba maternă, limba noastră, limba strămoşilor, limba moldovenească şi încă alte câteva (limba părinţilor, graiul Basarabiei, limba guvernamentală, limba legală, limba ţării, limba moldovenilor), iar pe ici-colo – şi limba română.

Suntem unicul popor de pe planetă care sărbătorim ceea ce nu avem sau avem cel mai puţin: limba ţării.

Ce batjocură mai mare pentru un stat, imnul căruia îi elogiază limba, pe care aproape nimeni dintre concetăţeni nu ştie să şi-o vorbească corect!

Cine mai crede azi, la aproape un deceniu de la legiferarea ei, că limba română este la ea acasă, aici, în Basarabia?!

Dacă ea e vorbită în continuare stâlcit…

Dacă ea e ignorată de alogeni…

Dacă multora dintre şefii noştri şi multora dintre concetăţenii noştri li-e ruşine să-i spună pe nume…

Dacă nu prea ştim ce serbăm…

În Declaraţia de independenţă e scris negru pe alb că limba Republicii Moldova e ”limba română”, în Constituţie – că e ”limba moldovenească”, în documentele ONU e menţionat că Republica Moldova vorbeşte ”limba română”, în cele de intrare în CSI – ”limba moldovenească”… şi tot aşa.

Să te cruceşti, nu alta!

La sărbătoarea limbii de acum câteva săptămâni, un demnitar i-a spus pe nume limbii noastre, apoi s-a uitat speriat la cele câteva zeci de mii de oameni prezenţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale, să vadă dacă nu l-a auzit careva, şi a citit ceea ce avea de citit cu o acreală evidentă în voce: iarăşi consilierii i-au făcut-o, iarăşi i-au ”politizat” discursul!

Iar problema limbii a fost politizată tocmai de cei care au scuipat în adevărul ştiinţific, în afirmaţiile lingviştilor, scriitorilor, clasicilor noştri, iar unii dintre conducătorii noştri, cum nu ştiu ce limbă trebuie să vorbească – româna sau ”moldoveneasca” –, vorbesc tot ruseşte!

Unui om de prin părţile noastre, în urma unui accident – zburase cu motocicleta de pe un capăt de râpă pe celălalt, fără paraşută –, i s-a despicat limba în două. Şi despre el se zicea că vorbeşte odată două limbi: cu o bucată de limbă vorbeşte ”moldoveneşte”, iar cu cealaltă – ruseşte, în acelaşi timp. Satu-i zicea ”balaur cu două limbi” fiindcă amesteca cuvintele şi aproape niciodată nimeni nu înţelegea ce spune.

Aşa e şi ţărişoara noastră, la cei aproape zece ani de la legiferarea limbii române: ea vorbeşte în două limbi odată, şi nu se înţelege în nici una.

Acest lucru se mai întâmplă şi din lipsa de respect faţă de graiul străbun al celor mai mulţi dintre administratorii ”ţărişoricuţei” noastre dragi.

Tricolorul agăţat în cabinetele unor şefi e ca un fanion de producţie. Un fel de ”învingător în întrecerea socialistă”. Cum ar putea vedea ei ceva sfânt într-un drapel împotriva căruia au luptat pe viaţă şi pe moarte, dar nevoiţi să-l accepte ca simbol al statului care-i plăteşte?!

La fel – şi limba română, pe care n-au dorit-o şi care nu-i doreşte. Şi care pentru ei e şi de stat, dar şi de şezut. Unii o ”mârâie” când le vorbeşti în limba statului (lor, mai mult decât al nostru), ca, după ce ieşi, să te înjure în limba ”fratelui mai mare”.

Un exemplu ar fi Grigore Ojog, ex-viceprim-ministru, responsabil până nu demult de problemele de cultură etc., şi care era, de aici, şi preşedinte al Comisiei de Organizare a Sărbătorii Naţionale Limba Noastră (ce spusese cu o ocazie: ”Vai de capul culturii noastre dacă a ajuns să fiu eu mai mare pe ea!”), care de fiecare dată, în zilele de 31 august, îmbracă demonstrativ o cămaşă neagră, zicând: ”Această zi pentru mine e una de doliu!”.

La aproape 10 ani de la trecerea la alfabetul latin, şefii noştri încă n-au însuşit cele 31 de litere ale scrisului străbun, iar mulţi dintre ei, când primesc vreun document ”în latină”, îl dau deoparte, lăsându-l necitit, sau îl înmânează vreunui consilier să-l citească şi să-i spună ”despre ce-i”.

Se ştie că lui A. Sangheli i se pregătea de fiecare dată – la orice întrunire importantă – două variante ale unuia şi aceluiaşi text: unul în limba română cu alfabet latin şi altul în limba română cu caractere ruseşti. De pe unul – cel cu caractere ruseşti – citea, şi după ce termina de citit, punea exemplarul celălalt deasupra celui citit, ca să nu-l vadă vreun jurnalist bun de gură sau vreun ”democrat” (el nu se credea ca atare) şi să-l pârască…

Şi-aşa jumătate din (fostul) Guvern.

– Ce te uiţi, neică, prin ziare, doar ştie toată lumea că nu cunoşti alfabetul latin?!, îi făcuse în acea perioadă cineva observaţie unui şef neadaptat.

– Da’ mie îmi place să citesc printre rânduri.

Cititul printre rânduri era unica preocupare a unora cu şcoli roşeşti: aici ei sunt tari!

De faptul că suntem săraci, unii moldoveni cred că de vină este limba noastră, devenită de stat. Şi vorbesc numai ruseşte – ca să le ţină de saţ. Iată însă că flămânzesc până şi ruşii care vorbesc de dimineaţă până dimineaţă limba pe care unii o cred magică, şi-ţi dă de mâncare şi fără să munceşti.

Pe când sărăcia poporului vine mai ales din perversitatea demnitarilor de până nu demult, care în loc să fie preocupaţi de problemele economice, au tot discutat de la 1994 încoace cam ce limbă ar vorbi moldovenii: română sau ”moldovenească”?!

E timpul să se pună punct acestor discuţii: limba noastră este româna – şi punctum!

De la un timp, cunoaşterea limbii ruse de către moldoveni s-a transformat dintr-un privilegiu într-un inconvenient. Unii îşi făcuseră odinioară o profesie din însuşirea limbii ruse şi din uitarea celei materne. Să nu uităm că toţi ştabii de la c.c. al p.c.M. erau moldoveni care ”înţelegeau şi moldoveneşte”, aceştia comunicând înde ei – moldoveni cu moldoveni –, chiar când nu-i vedea şi nu-i auzea nimeni, într-un desiş de codru, de pildă, tot numai în limba ”fratelui mai mare”.

Din nerecunoaşterea limbii materne a venit şi dispreţul pentru ea.

E cunoscut cazul deputatului V. Iovv., moldovean get-beget de peste Nistru, care discuta cu mama lui, care nu ştia decât româneşte, în limba rusă, traducător fiindu-le şoferul dumnealui.

Şi diplomaţii noştri dau dovadă de o ”profundă” cunoaştere a limbilor străine.

Unica limbă străină pe care o cunosc aceştia e limba rusă.

Iar pentru ambasadorul Republicii Moldova în China, V. Şova, e şi unica pe care o cunoaşte în genere.

Astfel că traducătorul chinez din română, prezent la înmânarea scrisorilor de acreditare a ambasadorului nostru şefului statului chinez, a rămas în acea zi fără lucru, cei prezenţi înţelegându-se ca surdo-muţii, mai mult cu ajutorul gesturilor. În nicio ţară democratică din lume (SUA, Germania, Anglia, Franţa etc.), populaţiei băştinaşe nu i se cere să înveţe limba minoritarilor; ci invers, minoritarilor li se cere să înveţe limba majorităţii. Şi numai la noi în şcoli copiilor li se cere să înveţe limba rusă. În curând se vor organiza cursuri de limba rusă pentru întreaga republică. Şi e firesc. Fiindcă dacă minoritarii nu vor să ne înveţe limba, evident că trebuie s-o învăţăm noi pe a lor. Căci altfel cum ne vom înţelege?! Dar de înţeles trebuie să ne înţelegem.

Ruşii nu pot deprinde psihologic cel puţin că ei ar fi o minoritate. Gândirea lor mai e totalitară. Trăiesc în aceste spaţii de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, parcă URSS nu s-ar fi destrămat, comportându-se în continuare cu aroganţă şi adversitate.

Prin ei, Moscova îşi continuă politica sa ”velikoderjavnică” în fostele republici ex-sovietice, tratându-ne ca pe nişte neocolonii.

Pe timpul URSS, limba rusă, care trebuia să devină cu timpul unica pe tot spaţiul ex-sovietic, era studiată ”aprofundat”; clasele de elevi, grupele de studenţi erau împărţite în două sau chiar în trei, pentru ”o mai bună însuşire”.

Şi azi, la unele instituţii, învăţământul mai are loc în ruseşte. Pentru cine pregătesc aceste cadre? Pentru Transnistria? Pentru Federaţia Rusă? Sau pentru Republica Moldova însăşi?!

Un rus mi-a spus acum câţiva ani:

– De ce să vă învăţăm limba, când voi ştiţi cu toţii atât de bine ruseşte?! (”Зачем нам изучать ваш язык, когда вы все владеете так хорошо русским?!…”).

Unul dintre defectele moldovenilor este că ei ştiu prea bine ruseşte. În detrimentul graiului lor. Limba rusă ne sovietizează în continuare. Acum, ea ne acordă statutul de colonie.

Jacques Chirac, dacă ar fi ştiut că la conferinţa de presă de la Chişinău va fi luat la întrebări de Duhovnic în ruseşte, şi-ar fi luat cu el de la Paris şi un interpret din ruseşte.

Vorbitorii de limbă rusă sunt obraznici în continuare. Şi în loc să aibă complexe că nu ne cunosc limba, iată că mai degrabă avem noi complexe că, uite, sărmanii de ei, n-au putut însuşi timp de-o viaţă cel puţin 10-20 de cuvinte din limba poporului în mijlocul căruia trăiesc.

La câte o adunare, la vreun SEL, vreo întreprindere etc., de cum rosteşti câteva cuvinte în limba ţării, numai ce-l auzi pe ”eliberator” apostrofându-te: ”Govorite citobî vse poneali!”, chiar dacă după aceea dânsul nici nu te mai ascultă. Dar aşa-i place lui – să te umilească, umilindu-ţi graiul.

La o întâlnire de acum vreo 30-40 de ani, poetul Nicolae Costenco a primit din sală o scrisoare prin care i se zicea: ”Говорите по-русски!” – ”Vorbiţi ruseşte!”. Poetul, pe atunci proaspăt sosit din exilul său siberian, o citeşte să audă toată asistenţa, apoi, ca o concluzie, zice: ”Cui nu-i place, daţi-l afară!”.

Aceeaşi replică le-am putea-o da şi noi celora cărora nici nu le place, dar nici nu pleacă!

Pretutindeni, străzile, firmele, denumirile localităţilor etc. sunt ortografiate în două limbi: în limba română şi în limba unei minorităţi naţionale – limba rusă. De ce în limba rusă şi nu în limba engleză sau franceză (ca francofoni ce suntem)? Şi apoi minoritatea rusă nici nu e cea mai mare la noi: se ştie că în Republica Moldova sunt mai mulţi ucraineni decât ruşi.

Nu am nimic împotriva limbii ruse, dar – din cauza unei politici proaste – în republică mai e o saturaţie de limbă rusă, noi aflându-ne încă sub teroarea acesteia. Ea ne domină în continuare. În Ţările Baltice, limba rusă e studiată facultativ. La noi, studiul ei este obligatoriu – în semn de recunoştinţă pentru cei care ne-au deportat, asimilat, mancurtizat, rusificat şi poluat limba vreme de peste 50 de ani.

În şcoli şi instituţii, ea nu e studiată deloc ca o limbă străină, ci – precum pe timpul URSS – ca o a doua limbă maternă.

Cineva mi-a vorbit de un profesor de la Şcoala nr. 29 care lasă repetenţi, la limba rusă, elevii care cunosc ruseşte cu mult mai bine decât părinţii lor.

De la un timp, limba rusă te dă afară din casă. În orice maxi-taxi din Chişinău, postul de radio care-ţi face ravagii în timpane e ”Russkoe radio”. Alte posturi de radio din capitala noastră – ”Poli-disc”, ”Evropa-plius”, ”Eldorado”, ”D’or” – vorbesc din zorii zilei şi până răguşesc, dincolo de miezul nopţii, numai în ruseşte.

Parcă am fi în ţara lui Ivan.

Suntem noi stăpâni în casa noastră dacă vorbim şi-n curte, şi-n casă, şi pe cuptor, în continuare, după cе oaspetele nedorit – care ne-a păşit pragul călcând cu cizmele murdare de noroi pe covoare, pe faţa de masă, pe paturi, pe icoane, pe suflete – a plecat, tot în limba lui?!

În Gagauz-Yeri, limba noastră e prigonită. În Transnistria, e arestată de mult. Şi dacă Ilie Ilaşcu stă înlănţuit într-o celulă, limba română e întemniţată într-o alta.

Vai de capul nostru!

Dintre cele peste 5.000 de limbi ale globului, doar 29 sunt considerate mai importante. Între acestea e şi limba română.

În limba română am plâns, în ea ne-am developat sufletul, cu ea ne-am clădit prezentul, în ea ne visam viitorul.

Mi se pare că Noica susţinea că noi, românii, numai în limba lui Eminescu ne putem aminti de lucrurile pe care nu le-am ştiut vreodată.

S-o păstrăm, s-o apărăm, s-o purificăm – ca să ne păstreze, să ne apere, să ne purifice şi ea pe noi. Acum şi în veac.

Nicolae Dabija, 10 septembrie 1998

DE ACELAȘI AUTOR:

* Cuvintele

* Fratele meu de cruce, tătarul