În alocuțiunea susținută pe 1 septembrie 2026, cu prilejul participării la întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO 2026), de la amvonul Catedralei Naționale, președintele Nicușor Dan a făcut apel la promovarea așa-zisului ”naționalism sănătos”: ”Privind înapoi la ce au reușit ei (înaintașii – n.red.) să realizeze, trebuie să credem că noi putem să facem din țara asta ceea ce au visat ei și ceea ce visează fiecare dintre noi pentru copiii noștri. Și tocmai pentru că în spațiul public nu există suficientă această mărturisire și aprecierea noastre față de trecutul acestei țări și a unui naționalism sănătos, vedem că spațiul public este dominat, pe de o parte, de defetiști care spun că nu o să putem să facem niciodată nimic în țara asta, și, în partea cealaltă, de demagogi care se bat cu pumnul în piept și se cațără ei pe niște elemente esențiale ale trecutului. Și exact vocea celor care, cu decență, cred și muncesc pentru România, din păcate, nu se aude – și trebuie să se audă”.
Probabil în încercarea de a recupera din electoratul extremiștilor naționaliști, președintele Nicușor Dan comite o gravă eroare, confundând „naționalismul” cu „patriotismul” și inventând un termen forțat – naționalismul „sănătos” – și total inadecvat pentru o societate aflată sub asediul extremismului naționalist, care-și extrage conținuturile din trei „rădăcini” deosebit de toxice pentru România: ideologia legionară, naționalismul ceaușist și propaganda rusească.
Nu știm dacă discursul rostit în Catedrala Națională este expresia gândirii președintelui Nicușor Dan sau produsul gândirii unui consilier prezidențial. Este însă evident că autorul discursului habar nu are despre chestiuni elementare din istoria naționalismului la români și despre relația dintre două noțiuni total diferite – naționalism versus patriotism. Totodată, este clar că acest discurs nu ajută defel la apărarea Democrației românești. Dimpotrivă, discursul președintelui îi face pe extremiști să rânjească batjocoritor și-i încurajează în acțiunile lor naționaliste îndreptate împotriva României europene și democratice.
Fără a avea vreo pretenție de studiu academic, încercăm în rândurile următoare să prezentăm o sinteză a apariției și evoluției/involuției naționalismului în istoria noastră, precum și câteva clarificări privind relația dintre naționalism și patriotism. Cine știe, poate că vreunul dintre consilierii președintelui Nicușor Dan va lectura și va înțelege gravitatea confuziei conceptuale în care s-a rătăcit șeful lor atunci când a făcut apel la ”mărturisirea și aprecierea naționalismului sănătos”.
Revoluția de la 1821 – începutul modern al problemei naționale
Trebuie spus cu toată fermitatea că naționalismul românesc nu s-a născut ca ideologie a excluderii, a enclavizării. Paradoxal, naționalismul românesc s-a născut din generoasele valori ale universalismului proclamat în Lojile Francmasonice ale Europei Revoluționare: Libertate, Egalitate, Faternitate, Drepturi Omului și ale Cetățeanului, emancipare a națiunilor oprimate. Este vorba de vocabularul comun al Iluminismului, Liberalismului și Francmasoneriei Europene.
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu este începutul poveștii românești a conceptului de naționalism – care începe ca proiect de emancipare națională, alimentează idealul făuririi statului național unitar român și, într-un sfârșit, este pervertit în instrument de excludere, de prigonire și de ucidere a celor care fie nu aparțin genetic la neamul românesc, fie se opun dictaturii care își găsește justificarea în acest naționalism pervertit.
Altfel spus, naționalismul românesc a fost, la începuturile sale, mai degrabă un patriotism care sintetiza exaltările eroice cu demersurile politice lucide și pragmatice care urmăreau emanciparea națiunii noastre.
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu reprezintă unul dintre cele mai importante și eroice momente ale începutului modernității politice românești, însă în anul revoluționar 1821, pentru revoluționarii panduri și pentru Vladimirescu însuși, nu exista încă un naționalism în sensul deplin al conținturilor pe care le avea acest concept la începutul secolului XIX. Programul politic asumat de Tudor Vladimirescu avea mai degrabă componente anti-fanariote, anti-abuz administrativ, sociale, de afirmare a autonomiei politice și de apărare a intereselor „pământenilor”. Formula „patriei” abia începe să capete o semnificație politică modernă, sub influența ideilor europene ale epocii: iluminism, liberalism, drepturi naturale, suveranitate națională.
Contextul regional al Revoluției din 1821 e totuși inseparabil de Eteria – societatea secretă grecească, structurată după model masonic, care viza eliberarea popoarelor din Balcani de sub Imperiul Otoman printr-o ”rețea de frați” uniți dincolo de granițele etnice. Există o teorie conform căreia Tudor Vladimirescu ar fi participat la o ceremonie nocturnă secretă organizată la Mănăstirea Sfântul Sava din București, în prezența unor lideri militari eteriști, unde ar fi depus un jurământ de loialitate în lupta anti-otomană declanșată de Eteria. Dacă a fost sau nu inițiat în tainele acestei organizații de inspirație masonică, nu se știe cu exactitate. Totuși, ”Cererile norodului românesc” care sintetizează programul politic al Revoluției de la 1821, redactat de Tudor Vladimirescu la începutul anului 1821, exprimă obiective și valori politice atât naționale, cât și universale, foarte probabil inspirate din idealurile mișcărilor revoluționare din Europa acelor vremuri (revoluțiile din Grecia, Peninsula Iberică și Italia). Caracterul modern al ”Cererilor norodului românesc” este suficient de puternic pentru a influența redactarea unor proiecte constituționale ulterioare: Constituția Cărvunarilor (1822) sau Regulamentele Organice (1831–1832).
Revoluția de la 1848 – afirmarea naționalismului românesc liberal și universalist de inspirație francmasonică
Faptul că cei mai mulți dintre revoluționarii români ai anului 1848 erau francmasoni inițiați în Loje francmasonice din Franța este de notorietate și nu mai are nevoie de dovezi suplimentare. Nucleul fondator al Societății Secrete ”Frăția” (înființată în 1843), care a fost „motorul” revoluției de la 1848 din teritoriile românești, este format din personalități românești despre care există dovezi directe sau indirecte că au fost inițiate în tainele Francmasoneriei din Franța: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti (care a fost ulterior și unul dintre fondatorii primei loje masonice românești, „Steaua Dunării”, în 1856), Christian Tell, Alexandru G. Golescu, Ion C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Ion Heliade Rădulescu etc.
Insistăm, deocamdată, pe aspectul apartenenței revoluționarilor români la Francmasonerie nu pentru a afirma vreo teorie conspiraționistă care să susțină că exclusiv Francmasoneria a realizat statul național și modern român. Discutăm despre această apartenență tocmai pentru a demonstra că naționalismul exprimat în Revoluțiile de la 1821 și (mai ales!) 1848 în teritoriile românești a fost unul inspirat și de universalismul valorilor Francmasoneriei Europene.
Revoluția de la 1848 este momentul în care naționalismul românesc se conturează explicit ca naționalism modern și al cărui conținut este mult mai apropiat de conceptul de patriotism luminat decât de cel al naționalismului radical. Generația pașoptistă e influențată simultan de Revoluția Franceză, liberalism, romantism, ideea suveranității poporului, principiul naționalităților și – pentru o parte a ei – de francmasonerie și de societățile inițiatice ale Europei. Figuri precum Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica sau Nicolae Bălcescu graviteaza în cercuri masonice pariziene și absorb direct idealul „Liberté, Égalité, Fraternité”, aplicat ulterior proiectului Unirii Principatelor Române.
Esențial este însă conținutul politic concret al Revoluției de la 1848, nu apartenența ei instituțională. Proclamația de la Islaz cerea egalitate în drepturi, desființarea privilegiilor, libertăți politice, responsabilitate guvernamentală, împroprietărirea țăranilor și desființarea robiei. Naționalismul pașoptist nu era, în esență, anti-european – dimpotrivă, era pro-european și, paradoxal, universalist. Formula epocii ar putea fi rezumată astfel: „Vrem să fim români pentru a putea fi europeni moderni și cetățeni liberi”. Aceasta e diferența fundamentală față de naționalismul radical care va apărea mai târziu și care astăzi ne asediază în forma lui pro-Rusia.
Se consemnează prima (și poate singura) tensiune fertilă a întregii cronologii a naționalismului la români: Francmasoneria europeană transmitea elitei românești un model universalist – omul ca ființă universală înaintea apartenenței etnice, libertatea înaintea privilegiului, cetățeanul înaintea supusului – care intră în contact cu problema concretă a emancipării naționale. Paradoxul modernizării societății românești este că universalismul european contribuie la nașterea naționalismului românesc.
Din acest motiv binecuvântat (putem spune), naționalismul românesc afirmat de Revoluțiile din 1821 și din 1848 considera națiunea ca instrument prin care românii puteau deveni cetățeni liberi ai unui stat național propriu, iar nu ca instrument de excludere, prigonire și eventual asasinare în masă a celor care trăiau în teritoriile românești fără să fie români.
Totuși, în evenimentele revoluționare de la 1821 și 1848, regăsim și germenii viitoarelor radicalizări ale naționalismului românesc. Revoluția de la 1821 are pe alocuri și un caracter xenofob anti-grecesc, cu reacții împotriva locuitorilor de origine grecească, toate acestea pentru că domnitorii fanarioți erau însoțiți la domnie de boieri și slujitori domnești de origine grecească, un număr mare de mânăstiri din Țara Românească erau închinate Muntelui Athos și erau controlate de stareți greci etc.
Revoluția de la 1848, prin Proclamația de la Islaz, manifestă tăcerea – nu neapărat ostilitatea – față de evrei. Proclamația de la Islaz nu conține prevederi antisemite explicite, dar nici nu extinde cetățenia sau drepturile civile către populația evreiască, spre deosebire de chestiunea robiei romilor, pe care o desființează, robie pe care generația pașoptistă (Kogălniceanu în special) o critică explicit și militează ferm pentru desființarea ei.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată dimensiunea rasială și violentă pe care a avut-o Revoluția din 1848 în Transilvania, unde ura împotriva românilor manifestată sângeros de puterea revoluționară maghiară de la Budapesta a fost egalată doar de ura împotriva maghiarilor transilvăneni exprimată în egală măsură de sângeros de revoluționarii români și de legiunile de moți conduse de Avram Iancu. Găsim aici rădăcinile atât ale iredentismului maghiar care va tulbura vreme de peste un secol relațiile dintre români și maghiari, cât și pe cele ale naționalismului românesc anti-maghiar care va alimenta, peste timp, diverse poziționări extremiste în viața politică românească.
1859-1878 – Națiunea devine stat independent
Unirea Principatelor Române (1859) și Independența (1877–1878) transformă naționalismul românesc dintr-un proiect politic inspirat de valorile universalismului Francmasoneriei Europene într-o realitate instituțională. Sub Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I, obiectivul devine consolidarea statului: patriotismul și naționalismul se suprapun în mare măsură, spre diluarea celui din urmă, în formula ”stat român + instituții moderne + independență + cetățenie”.
Acum apare însă prima criză serioasă în evoluția sau, mai corect spus, involuția naționalismului românesc, anume definirea națiunii pe criterii etnice. O problemă care va deveni decisivă și, totodată, rădăcina tuturor marilor abuzuri și crime comise în numele naționalismului românesc radical în secolul XX.
1866-1900 – Prima mare degradare: națiunea etnico-religioasă
În forma inițială, Constituția din 1866, considerată în multe privințe ca fiind printre cele mai liberale din Europa pentru vremea respectivă, introduce celebrul articol 7: ”Însuşirea de Român se dobandesce, se conservă şi se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creștine pot dobîndi împămentenirea”. Cetățenia nu mai e definită exclusiv civic, ci și prin apartenența religioasă – o prevedere care-i afecta în special pe evrei. Deși nu explicit, însă prin efecte, Constituția din 1866, prin acest articol, este punctul de cotitură conceptual: până aici, națiunea funcționase ca instrument de emancipare; de aici încolo, începe să funcționeze și ca criteriu de excludere.
Totuși, sub presiunea Tratatului de la Berlin, articolul 7 e revizuit formal prin Legea nr. 2186/1879 revisuitore a art. 7 din Constituţiune, care precizează: ”În locul art. 7 din Consituțiune, care se revisuesce, se va pune următorul: Articolul 7. Diferința de credințe religiose și confesiuni nu constitue în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le esercita”.
Problema însă nu dispare. Între 1880 și 1913, doar câteva sute de evrei reușesc să obțină individual cetățenia, în ciuda modificării juridice. În paralel, apar mișcări antisemite explicite (vezi A. C. Cuza și cercul său), iar în plan cultural se dezvoltă naționalismul de tip sămănătorist: satul devine sinonim cu autenticitatea, țăranul – cu depozitarul națiunii și al credinței, orașul este expresia modernității suspecte, degradate și degradante, străinul este sinonim cu amenințarea și pervertirea însușirilor nobile ale sufletului românesc etc. Aici se produce treptat trecerea de la patriotism cultural la naționalism exclusivist.
Nicolae Iorga – părintele naționalismului riguros argumentat în studii de istorie a românilor
Nicolae Iorga este personalitatea culturală care oferă naționalismului românesc o infrastructură savantă: o istorie națională continuă, teleologică, în formula consacrată ”națiunea română autentică = țărănime + tradiție + ortodoxie + continuitate istorică”. E important să nu-l reducem pe Iorga la eticheta simplă de „antisemit” sau „naționalist”, chiar dacă el a avut, în mod nefericit, o contribuție majoră la argumentarea istorică a ideologiilor naționaliste, cu precădere a ideologiei Mișcării Legionare. Iorga a fost un istoric de proporții extraordinare, un militant pentru cultură, educație și independență națională. În aceast zbatere a sa națională/naționalistă, Iorga ajunge însă și în deriva antisemitismului și, implicit, a naționalismului radicalizat, pervertit, căruia avea să-i cadă victimă el însuși.
Să cităm, ca elocvent, un fragment din interpelarea făcută de Iorga (în calitate de deputat) în Cameră, în ziua de 11 februarie 1910, pe subiectul chestiunii evreiești.
„Statul acesta este un Stat național, și un Stat național nu se poate transforma de hatârul nimănui într-un Stat cu caracter nenațional.
Dacă ar voi un Evreu să cugete bine, și ar cugeta în afară de prejudecățile sale naționale, nu ar putea să dea decât un asemenea răspuns: Statul acesta a fost întemeiat de Români; Statul acesta s’a sprijinit pe vitejia și munca românească; Statul acesta s’a întărit prin cultura românească; Statul acesta a fost stăpânit de spiritul românesc; prin urmare el nu poate să trăiască decât cu acest caracter.
Dacă, din nenorocire, rătăciți de păcatele noastre, am ajunge să schimbăm caracterul României, acordând măcar în parte ceea ce cer acei domni, atunci România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu ar mai putea să se mențină; România, care este un centru pentru viața românească de pretutindeni, ar înceta fără îndoială să mai fie acest centru. (…)
Evreii au în România o anumită presă, adecă, drept vorbind, au cea mai mare parte a presei în România. Astfel, ziarul francez al Guvernului este redactat de doi sau de trei Evrei, și în cele mai multe din ziarele noastre rolul Evreilor este precumpănitor. Acum, oricât ar pretinde cineva că Evreii servesc ca salariați interesul partidului, condeiul ia totdeauna și o nuanță personală, care, în cazul acesta, nu este numai personală, ci este o nuanță națională. Apără scriitorul evreu pe conservatori, scriind la foaia conservatoare, ori pe liberali la foaia liberală, dar, pe lângă aceasta, se amestecă în chip firesc și sufletul lor, care nu e și sufletul nostru, se amestecă și sufletul lor care e sufletul rasei lor, și atunci colorează atacurile într-un fel sau altul, după cum cutare sau cutare partid, sau după cum cutare sau cutare personalitate politică sunt sau nu favorabile aspirațiilor de egalizare politică a Evreilor din România.
D-lor, întreb: cu ce drept există o presă evreiască în România, având caracterul recunoscut de presă evreiască? Cred că dreptul de a scrie în ziare, de a trata în ziare probleme politice, de a încerca să îndrepți opinia publică românească într-un sens sau în altul, dreptul acesta, libertatea aceasta a presei aparține Românilor, și nu străinilor. Prin urmare, în Țara Românească pot să scrie Românii ce vor găsi cu cale; dacă vor scrie lucruri rele, cu atât mai rău pentru dânșii, dar, în sfârșit, din punct de vedere constituțional, nu-i poți opri. Dar avem dreptul să cerem ca în această țară să nu se facă politică despre noi, despre interesele țării noastre, cu privire la viitorul țării noastre, decât numai de Români.”
Discursul lui Iorga rostit în Cameră, în ziua de 11 februarie 1910, este o ilustrare directă a antisemitismului practicat de istoric: acesta nu este doar politic-oportunist, ci este articulat pe criteriul „sufletului rasei”, o formulare esențialistă care depășește critica politică obișnuită, fiind specifică ”arsenalului” antisemit.
Tocmai prestigiul de mare istoric pe care-l are Iorga face necesară critica ideilor sale. În anumite perioade, el colaborează cu A. C. Cuza și prezintă evreii drept „pericol național”, iar în activitatea lui politică și scriitoricească își asumă cu mai multe ocazii antisemitismul. A avut dorința orgolioasă de a fi considerat un „mentor” al studențimii naționaliste, fiind cel care l-a inspirat pe Corneliu Zelea Codreanu în demersul său privind înființarea Legiunii.
Rămâne importantă însă și nuanța istorică: pozițiile lui Iorga despre chestiunea evreiască s-au modificat în timp, iar antisemitismul său s-a diminuat considerabil spre sfârșitul vieții. Este clar că Iorga nu a fost echivalentul antisemitismului rasial nazist, iar ideile lui despre naționalism, inclusiv cele antisemite, nu trebuie confundate cu ideologia legionară. El însuși avea să fie asasinat de legionari, în 1940.
Ideea importantă pentru cronologia naționalismului la români rămâne totuși aceasta: prestigiul cultural al operei lui Iorga a contribuit la normalizarea unei definiții etnico-religioase, mitologice și implicit, pervertite, a națiunii – matrice pe care extremiștii români ai secolului XX aveau s-o folosească pentru alte scopuri (unele criminale și implicit antiromânești) decât intenționase Iorga. O ”matrice” care a inspirat dictatura lui Carol al II-lea (al cărei slujitor loial a fost Iorga), antisemitismul criminal al legionarilor (asasinii lui Iorga), pogromurile comise de legionari și de regimul mareșalului Antonescu, precum și dictatura comunistă a lui Nicolae Ceaușescu. Aceasta din urmă a subordonat scrierile naționaliste ale istoricilor români mecanismelor de teroare și de propagandă ale ”naționalism-comunismului”, inclusiv cele specifice cultului personalității dictatorului.
1918-1927 – România Mare și criza definirii națiunii
Marea Unire schimbă complet dimensiunea problemei: România devine un stat multietnic mult mai mare, cu comunități importante maghiare, germane, evreiești, rutene, ucrainene, bulgare, armene, grecești, rome etc.
Apar întrebări fundamentale: Ce înseamnă „român”? Cum ne definim – cetățeni ai României sau membri ai unei comunități etnice românești?
Constituția din 1923 consacră formal egalitatea cetățenilor, iar diferite tratate obligă România să acorde drepturi civile altor naționalități conlocuitoare, inclusiv evreilor. Însă naționalismul etnic nu dispare, ci dimpotrivă, începe să se radicalizeze.
Marea Unire din 1918 reprezintă apogeul proiectului național românesc început în secolul al XIX-lea. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat, românii își împlinesc idealul statului național. Dar victoria națională produce și o problemă nouă, mult mai complexă: România Mare nu este un stat omogen etnic, ci unul în care populația românească devine majoritară într-o societate profund pluri-etnică și pluri-confesională.
În interiorul noilor frontiere trăiau comunități importante de minorități etnice, alături de populația majoritară românească. În Transilvania, de exemplu, românii reprezentau majoritatea populației, dar exista o numeroasă populație maghiară și germană, precum și o importantă comunitate evreiască. În Bucovina și Basarabia, diversitatea etnică și religioasă era de asemenea foarte pronunțată, la fel și în Dobrogea. După 1918, întrebarea fundamentală nu mai era doar ”Cum construim statul național român?”, ci devenea ”Cine este națiunea română, cine aparține statului român?”.
Constatăm o diferență esențială. În perioada – s-o numim ”romantică” – a formării statului român, națiunea și statul fuseseră proiectate să coincidă. După 1918, însă, această suprapunere nu mai era posibilă. România putea fi un stat național român, dar nu putea fi un stat alcătuit exclusiv din etnici români fără a încălca realitatea demografică a noilor provincii și angajamentele internaționale asumate după Primul Război Mondial.
Apare una dintre marile dileme ale României interbelice: cum să se facă trecerea de la ”român” ca etnie la ”român” ca cetățean?
În epocă, existau două concepții concurente cu privire la definirea națiunii române.
Prima era concepția civică: român este persoana care aparține statului român, are cetățenia României, se supune legilor sale și participă la viața politică a statului, indiferent de etnie sau confesiune religioasă.
A doua era concepția etnică: român este, în primul rând, cel care aparține comunității etnice românești (apartenență genetică), împărtășește aceeași origine, limbă, cultură și (pentru majoritatea naționaliștilor) aceeași tradiție religioasă, adică creștinismul ortodox.
Constituția din 1923 încearcă să ofere un răspuns juridic modern. Articolul 5 proclama: ”Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. Era o formulare constituțională importantă, pentru că definea formal cetățenia într-o manieră civică și juridică, nu exclusiv etnică.
În același timp, prin sistemul tratatelor de după Primul Război Mondial, România era obligată să respecte drepturile minorităților. Prin urmare, statul român se afla într-o situație nouă: trebuia să construiască unitatea națională fără a transforma diferența etnică în inferioritate juridică.
Aceasta a fost una dintre marile provocări ale modernizării României. Rezolvarea a fost îngreunată (sau mai corect, a eșuat) din cauza chestiunii evreiești. O parte importantă a populației evreiești din noile teritorii dobândise cetățenia română în urma Marii Uniri, iar comunitățile evreiești erau puternice în orașele din Transilvania, Bucovina, Basarabia și Moldova. Constituția din 1923 consacra egalitatea juridică, iar legislația ulterioară trebuia să integreze în cetățenia română populații care, în unele cazuri, avuseseră anterior statut juridic diferit.
Tocmai aici se va vede ruptura dintre naționalismul civic (de fapt, mai degrabă un patriotism cu ceva firave nuanțe naționaliste) și naționalismul etnico-religios.
Pentru patriotul civic, evreul cetățean al României putea fi, fără nicio contradicție, român din punct de vedere politic, chiar dacă era evreu din punct de vedere etnic și religios.
Pentru naționalistul etnic, însă, apartenența la națiune nu mai era determinată de cetățenie, ci de origine etnică, sânge, cultură și religie.
Această schimbare de perspectivă este fundamentală pentru înțelegerea radicalizării interbelice, pervertirea naționalismului universalist de la mijlocul sec. XIX și transformarea în naționalismul extremist și criminal al României mijlocului de secol XX.
România era definită ca stat național unitar, însă termenul ”național” putea fi interpretat în două moduri. Într-o interpretare democratică, el putea însemna: România este un stat care aparține națiunii politice române, adică tuturor cetățenilor săi. Într-o interpretare etnică, putea însemna: România este un stat care trebuie să privilegieze populația românească în raport cu celelalte grupuri etnice.
În anii ’20 ai secolului XX, această diferență devine din ce în ce mai importantă. Naționalismul începe să se desprindă treptat de liberalismul generației pașoptiste și abandonează definitiv universalismul de inspirație francmasonică. Naționalismul se rupe definitiv de patriotism, accelerându-se procesul de degradare în forme tot mai radicalizate. În loc ca națiunea să fie cadrul emancipării și afirmării cetățeanului, cetățeanul începe să fie evaluat în funcție de utilitatea sa pentru o națiune română definită nu civic, ci etnic – iar în formele cele mai violente ale naționalismului, chiar în termeni biologici.
Nașterea ”naționalismului integral” românesc (1920–1927). Nae Ionescu și naționalismul mistic-ortodoxist ca ”manifest existențial”
În mediile intelectuale și politice interbelice se dezvoltă forme tot mai radicale de naționalism. Una dintre cele mai importante este ”naționalismul integral”, o ideologie politică extremistă teoretizată de francezul Charles Maurras, propagandist de extremă dreaptă, militant și teoretician al antisemitismului ca sistem de stat și colaboraționist cu regimul de ocupație nazist.
”Naționalismul integral” în varianta românească este asociat în special cu A. C. Cuza și, într-o formă mult mai complexă, cu Nicolae Iorga, apoi cu generația gânditorilor și ideologilor legionari. Discursul public al celor care declamau că ”neamul românesc trebuie salvat” insistă tot mai puternic asupra unor noțiuni specifice naționalismului radical: ”românizarea” economiei; eliminarea influențelor considerate ”străine de neam și credință”; protejarea românilor în fața concurenței economice; limitarea accesului minorităților la anumite profesii; definirea statului ca instrument al majorității etnice.
În această atmosferă, antisemitismul devine unul dintre principalele vehicule ale naționalismului radical. Important: antisemitismul nu este o apariție nouă și specifică doar României Mari de după 1918. El fusese prezent în viața politică românească cu mult timp înainte de Marea Unire. Însă după 1918, antisemitismul la români dobândește un nou teren politic și social, într-un stat mult mai mare, mai divers și, mai ales, cu mecanisme democratice abia în stare incipientă, incapabile să combată primele mainfestări agresive ale naționalismului radical.
Filosoful Nae Ionescu este cel care mută naționalismul integral din registrul istoric-cultural în cel mistic-religios. El confecționează teze filosofico-politice care se dovedesc în timp a fi mortale pentru tânăra democrație românească interbelică:
- comunitatea organică e superioară individualismului liberal;
- națiunea e o realitate spirituală;
- democrația occidentală e privită critic ca fiind expresia unei degenerări a civilizației;
- ortodoxia devine element fundamental al identității naționale;
- „specificul românesc” e opus cosmopolitismului și universalismului.
Influența lui Nae Ionescu nu este neapărat de politician legionar, ci de mentor intelectual, ideolog al naționalismului interbelic și implicit al Mișcării Legionare. Prin cursurile susținute de la înălțimea catedrei sale universitare și prin ziarul ”Cuvântul”, se poate spune că el contribuie major la formarea generației de naționaliști interbelici (între care îi regăsim pe Mircea Eliade, Eugen Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Corneliu Zelea Codreanu).
Din 1933, Nae Ionescu se apropie explicit de Garda de Fier, punând ”Cuvântul” în slujba acesteia. În prefața scrisă de Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian, ”De două mii de ani…” (1934), filosoful îl consideră pe evreu ”substanțialmente bolnav” și explică suferința evreilor prin faptul că ”Mesia a venit”, dar evreii nu L-au recunoscut în Hristos. Această prefață constituie unul dintre documentele reprezentative ale antisemitismului intelectual românesc interbelic, în forma sa teologică și metafizică. Nae Ionescu depășește definirea naționalismului ca simplu proiect politic și îl transformă într-o viziune asupra omului, comunității, istoriei și raportului dintre om și Dumnezeu. În gândirea lui Nae Ionescu, naționalismul devine nu doar o opțiune politică, ci o concepție existențială.
Pervertirea finală (1927–1940): violența universitară și radicalizarea tineretului. Succesul politic al Mișcării Legionare
Momentul în care naționalismului radical i se deschid ușile agorei românești este reprezentat de mișcările studențești antisemite de la începutul anilor 1920. În universități se dezvoltă revendicarea numerus clausus, prin care accesul studenților evrei urma să fie limitat proporțional cu ponderea lor în populație. Antisemitismul începea să depășească discursul unor politicieni și publiciști și să pătrundă în mediile tinere, intelectuale și universitare. Discursul filosofico-politic naționalist devine argument pentru violențele împotriva studenților evrei.
Astfel, naționalismul începe tranziția de la discursul despre interesul național la politică de excludere și prigonire a unor categorii de cetățeni români pentru ”vina” de a avea altă origine etnică.
Statul român al anilor ’20 din secolul XX era grav afectat de o criză social-economică și politică, manifestată prin: instabilitate politică; tensiuni sociale; dificultăți economice; conflicte între vechiul Regat și noile provincii; probleme agrare; tensiuni etnice; antisemitism; contestarea parlamentarismului; radicalizarea unei părți a populației.
În acest context, apare ideea că democrația liberală este prea slabă pentru a apăra națiunea. Următorul pas logic a fost: ”Dacă democrația nu poate apăra națiunea, atunci trebuie restrânsă democrația pentru a salva națiunea”. Exact această logică va alimenta, în deceniile următoare, abuzurile și crimele sinistre comise de Mișcarea Legionară și dictatura fascistă a mareșalului Ion Antonescu.
Pe scena politică românească se remarcă primul ”Mesia politic” al României secolului XX – Corneliu Zelea Codreanu. Figură carismatică, seducătoare, idolatrizat de studențimea română, Codreanu înființează Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită ulterior Garda de Fier, și proclamă explicit și implicit ruptura decisivă cu naționalismul pașoptist inspirat de universalismul francmasonic, pe care-l înlocuiește cu naționalismul extremist, violent, enclavizator, rasist, xenofob și antisemit.
Din acest moment, naționalismul nu mai afirmă doar ”România trebuie să-și apere interesele” pentru ca națiunea și țara să-și afle locul cuvenit în marea familie a națiunilor și statelor europene. Mesajul devine sinistru: ”România trebuie purificată!”, ”Există români adevărați și români mai puțin adevărați!”. În aplicarea acestor principii ideologice sunt consacrate criterii etnice, religioase și politice. Mișcarea Legionară confecționează un fascism unic în Europa. Ideologia legionară este o sinteză de pervertiri.
În discursul ideologic legionar regăsim un sămănătorism degradat care promovează izolaționismul cultural, refuză modernitatea și se refugiază într-o imagine deformată, falsă a unui trecut istoric mitologizat. Ajutată de scrierile unor teologi români – între care cel mai apropiat de legionarism a fost preotul profesor Dumitru Stăniloae –, Mișcarea Legionară proclamă un filetism agresiv, instrumentând ortodoxia în ”cheie” politică, militantă. Apartenența la credința ortodoxă devine criteriu obligatoriu pentru definirea ca ”bun român”.
Biserica Ortodoxă este chemată să fie slujitoarea neamului românesc, unindu-se până la contopire cu gloriosul destin istoric la care ar fi chemați românii. Universalitatea hristologică a Bisericii Ortodoxe Române este sacrificată și aproape anulată prin ”legarea” definitivă a Bisericii de neam. Prin degradare la ”legea sângelui”, în viziunea ideologiei legionare, Biserica este transformată exclusiv în ceea ce declama Mihai Eminescu – ”mama spirituală a neamului românesc”, fiind subordonată dezideratelor naționale, așa cum înțelegea să le definească naționalismul legionar. Altfel spus, pentru Mișcarea Legionară, Biserica Ortodoxă Română este doar un mijloc prin care se obține mântuirea și propășirea neamului românesc. Mesajul spiritual al Bisericii îi are ca destinatari exclusiv pe români în sensul genetic (și nu cetățenesc) al noțiunii.
Legionarismul, ca oricare altă ideologie extremistă, operează și cu noțiunea de ”dușman”, însă nu ”dușmanul de clasă”, ca în extremismul de sorginte comunistă, ci ”dușmanul de rasă” – evreul. Mișcarea Legionară îl proclamă pe evreu ca fiind marele dușman din interior. În imaginarul legionar, evreul este fie conspiratorul bolșevic care vrea să distrugă ființa statală românească, fie exploatatorul, cel care jefuiește resursele țării, controlează finanțele, universitățile și viața politică. Pentru legionari, evreul este cel care ”spurcă” sângele pur al neamului românesc și, totodată, este ”cel care L-a răstignit pe Hristos”. În consecință, evreul trebuie exclus din comunitatea românească, alungat și, într-un final, ucis. Antisemitismul practicat de legionari este unul social-politic și deopotrivă religios.
Mișcarea Legionară urăște democrația, deși s-a folosit de mecanismele ei electorale. Democrația este incompatibilă cu naționalismul de sorginte legionară pentru că oferă drepturi și celor care nu sunt ”români puri genetic”, pentru că îngăduie celor de ”alt neam” să trăiască pe ”pământul românesc”, să dețină proprietăți, să facă afaceri, să dețină drepturi cetățenești. De fapt, pentru legionari, democrația este o ”invenție evreiască”, al cărei singur scop este să înrobească națiunile europene – așa cum și comunismul bolșevic, în viziunea legionară, este tot o ”conspirație evreiască”, prin care evreii ar urmări să distrugă creștinătatea.
Legionarii au căutat să reafirme ierarhia patriarhală, ordinea naturală a satului românesc idealizat, disciplina proclamată de lider, față de care sunt chemați să se conformeze toți românii, în numele marilor deziderate ale neamului. Inevitabil, această concepție despre funcționarea comunității intră în conflict cu democrația, care este mai puțin disciplinată și nu operează cu noțiunea de ”român genetic”, ci cu noțiunea mult mai flexibilă de ”cetățean”. Democrația este un sistem care consacră dreptul de a pune sub semnul întrebării deciziile conducătorilor și care oferă posibilitatea ca prin vot să fie înlocuiți liderii cu alții care corespund intereselor particulare ale cetățenilor.
Naționalismul Mișcării Legionare a proclamat idealul transformării României într-o țară ”precum soarele cel sfânt de pe cer”, acea ”biruință legionară” la a cărei împlinire erau chemați doar românii (ca entități genetice, nu ca cetățeni). Un ideal atât de important pentru ”mântuirea Neamului Românesc”, încât pentru legionari nu a fost defel imorală și anticreștină uciderea dușmanilor politici ori prigonirea, spolierea și ulterior asasinarea, prin pogrom, a cetățenilor români de etnie evreiască.
Dictatura lui Carol al II-lea – naționalismul ”carlist”
Carol al II-lea a avut propria viziune despre naționalism. În discursul oficial al regimului de dictatură regală instaurat de Carol al II-lea, regăsim retorica națiunii românești care este chemată la mari comandamente istorice, a unității de nezdruncinat a neamului, a statului național exclusiv românesc, a liderului suprem ”salvator al țării” și a disciplinării românilor, care trebuie să fie strâns uniți în jurul Dinastiei și să execute cu entuziasm ”poruncile regale”.
Prin Decretul Regal din 31 martie 1938, Carol al II-lea dădea ultima lovitură democrației românești interbelice, deja prăbușită. Au fost desființate partidele politice și înlocuite cu Frontul Renașterii Naționale, care devenea organizația politică unică, transformată în 1940 în Partidul Națiunii – partid unic, fascist și autoritarist, care practica un naționalism agresiv.
Viziunea naționalistă pe care o avea Carol al II-lea despre societatea românească este exprimată practic prin intermediul primului mare proiect de inginerie socială implementat în Istoria Românilor. Pe 13 octombrie 1938, Carol al II-lea a promulgat Legea Serviciului Social – act normativ conceput în strânsă colaborare cu sociologul Dimitrie Gusti. Prin această lege se instituia un sistem de muncă culturală obligatorie și de cercetare sociologică obligatorie în satele României. Absolvenții universităților și ai școlilor superioare erau obligați să presteze această muncă obligatorie în mediul rural. Prin lege se reglementa instituționalizarea căminelor culturale de la sate ca centre de organizare a vieții sătești conform arhetipului imaginat de Carol al II-lea și de sociologul Dimitrie Gusti.
Reformarea naționalistă a satului românesc, considerat de Carol al II-lea ca fiind temelia statului român, se realiza prin trei vectori:
- primarul – desemnat de Frontul Renașterii Naționale, ca reprezentant politic al voinței Regelui;
- preotul ortodox – ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, care susținea necondiționat regimul dictaturii regale;
- învățătorul – ca formator de caractere în conformitate cu dezideratele reformei naționaliste declanșate de Carol al II-lea.
Carol al II-lea – susținut de școala de sociologie înființată de Dimitrie Gusti și de Biserica Ortodoxă Română, al cărei Patriarh, Miron Cristea, a condus primul guvern al dictaturii regale – și-a dorit confecționarea unui ”Om Nou”, a românului remodelat conform viziunii naționaliste și fasciste pe care o avea regele. Inevitabil, naționalismul lui Carol al II-lea a intrat în conflict ireductibil cu naționalismul Mișcării Legionare, care avea propria variantă de ”Om Nou”: ”românul legionar”.
Inițial, regele a încercat să-și subordoneze Mișcarea Legionară, demers care nu numai că a eșuat, dar a alimentat și violențele legionare din anul 1938. Legionarii erau deja cunoscuți pentru violența lor. Ei nu ezitaseră să-l asasineze în 30 decembrie 1933, în gara Sinaia, pe primul-ministru I. Gh. Duca, drept pedeapsă pentru că guvernul său organizase represiuni dure împotriva Gărzii de Fier pentru a împiedica participarea legionarilor la alegerile din decembrie 1933, în contextul în care Mișcarea Legionară beneficia de simpatia unei părți importante din electorat.
Sesizând pericoul pe care-l prezentau legionarii pentru regimul său de dictatură, dar și pentru implementarea viziunii sale naționaliste, Carol al II-lea ordonă prim-ministrului Armand Călinescu, în 1938, să-i asasineze pe liderii Mișcării Legionare aflați în detenție. Se spune că atunci când a primit ordinul de la rege, Armand Călinescu ar fi spus: ”Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte”.
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din închisoarea de la Râmnicu-Sărat sunt ridicați 14 deținuți legionari, în frunte cu ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu. În pădurea de la Tâncăbești au fost asasinați prin ștrangulare toți cei 14 deținuți legionari: ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii (cei trei asasini ai fostului prim-ministru I. Gh. Duca) și Decemvirii (cei 10 asasini ai lui Mihai Stelescu, fost legionar și rival al ”Căpitanului”; Stelescu a fost asasinat pe spatul de spital).
După aproximativ un an, pe 21 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost asasinat la București de către o ”echipă a morții” legionară, la ordinul lui Horia Sima, noul conducător al Mișcării Legionare. Carol al II-lea a dat ordin de pedepsire a asasinilor. Aceștia au fost executați la locul comiterii atentatului, iar cadavrele lor au fost lăsate în stradă câteva zile. Lângă cadavre a fost afișată o pancartă pe care scria: ”Aceasta este soarta asasinilor trădători de țară!”.
Represiunea s-a extins la nivelul întregii țări. Liderii legionarilor din fiecare județ au fost arestați și executați fără judecată, iar cadavrele lor au fost expuse în piețele publice ale orașelor capitală de județ.
Naționalismul ”carlist” și naționalismul legionar se scufundau într-o baie de sânge. Pentru români era începutul unei sinistre călătorii prin infernul dictaturilor care au declamat cinic și ipocrit că vor ”salva țara”. O călătorie de o jumătate de secol, care se va sfârși tot printr-o baie de sânge, în Decembrie 1989.
Statul Național-Legionar: România naționalistă precum ”soarele cel sfânt de pe cer” – anticamera iadului
Odată cu proclamarea Statului Național-Legionar, naționalismul românesc intră în faza lui istorică cea mai sângeroasă. Dictatura regală a lui Carol al II-lea și, implicit, viziunea naționalismului carlist despre România se prăbușesc.
În 1940, România a înregistrat grave pierderi teritoriale: cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a Cadrilaterului și a Transilvaniei de Nord (prin Dictatul de la Viena). Naționalismul carlist era incapabil să mobilizeze națiunea și să organizeze lupta armată pentru apărarea teritoriului național. Autoritatea regelui Carol al II-lea s-a prăbușit.
În ziua de 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu (poreclit ”Câinele roșu” pentru duritatea cu care aplica disciplina militară și principiile onoarei militare) a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri. După două zile, pe 6 septembrie, Carol al II-lea a fost forțat să abdice în favoarea fiului său, Mihai I, care avea aproape 19 ani. După aproximativ o săptămână, în Monitorul oficial“, nr. 214 bis, din 14 septembrie 1940, era publicat Decretul regal semnat de Regele Mihai I, prin care România a fost proclamată stat național-legionar.
Conform acestui act normativ, Mișcarea Legionară devenea singura mișcare recunoscută în noul stat, având ”rolul de ridicare morală și materială a poporului român”. Generalul Ion Antonescu a devenit Conducătorul statului, iar lui Horia Sima i-a fost recunoscută calitatea de Comandant al Mișcării Legionare.
Decretul Regal proclama și ”încetarea oricărei lupte între frați”. Din perspectivă politică, România era condusă de Generalul Antonescu, ca dictator fascist, și de Mișcarea Legionară, prin Horia Sima, numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat. Regelui Mihai îi era stabilit un rol decorativ, cu puteri foarte limitate în conducerea statului.
Statul Național-Legionar a finalizat distrugerea democrației și instaurarea dictaturii naționaliste legionare. Pluralismului politic a fost desființat total, prin interzicerea oficială a partidelor politice democratice. Libertatea presei a fost suprimată, ziarele și radioul fiind supuse cenzurii și transformate în instrumente de propagandă legionară și antonesciană.
S-a înființat Poliția Legionară, ca structură paramilitară care avea dreptul să acționeze deasupra legilor statului: arestări abuzive, tortură, percheziții și confiscări de proprietăți în beneficiul elitei legionare.
Mișcarea Legionară a profitat de context și s-a răzbunat pe dușmanii săi. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, legionarii au masacrat, în închisoarea Jilava, 64 de foști demnitari politici și militari din timpul regimului carlist, aflați în detenție. În zilele următoare au fost asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.
Naționalismul legionar, antisemit prin definiție, a orientat politica internă a Statului Național-Legionar. În scurta perioadă de existență a Statului Național-Legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), au fost adoptate și aplicate numeroase acte normative antisemite, prin care au fost restrânse sau eliminate drepturi civile, politice, profesionale și economice ale evreilor din România.
Naționalismul legionar și-a desăvârșit nebunia criminală prin declanșarea Rebeliunii Legionare (21–23 ianuarie 1941), în încercare de a-l înătura pe Ion Antonescu și de a dobândi controlul total asupra statului român. În timpul Rebeliunii Legionare au fost comise crimele antisemite ale Pogromului de la București:
- au fost incendiate temple și sinagogi;
- au fost arestați aproape 2.000 de evrei, dintre care mulți au fost torturați în centre de arest special amenajate;
- au fost asasinați 125 de evrei;
- au fost distruse 1.274 de locuințe și clădiri comerciale aparținând evreilor.
Rebeliunea declanșată de naționaliștii legionari a fost înăbușită de Armata Română, la ordinul lui Antonescu. Germania nazistă n-a intervenit în sprijinul legionarilor, așa cum aceștia așteptau, iar marea parte a populației, îngrozită de abuzurile comise de regimul legionar, nu s-a raliat rebeliunii.
În dimineața zilei de 23 ianuarie 1941, Horia Sima le-a ordonat legionarilor să înceteze acțiunile violente și să se predea Armatei. Liderii Mișcării Legionare, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania.
Pe 14 februarie 1941, Ion Antonescu a instaurat dictatura militară. Aventura legionară a naționalismului extremist românesc a luat sfârșit.
Naționalismul antonescian – etnocrație, fascism, rasism și antisemitism
După eliminarea legionarilor de la guvernare, Ion Antonescu n-a abandonat politica naționalistă și antisemită. Dictatura militară condusă de general (ulterior mareșal) a accelerat procesul de ”românizare” prin confiscarea de proprietăți evreiești, introducerea legislației rasiale, deportarea evreilor și participarea activă la Holocaust.
La ordinul Mareșalului Antonescu, Armata Română și administrația românească au comis sinistre crime antisemite, rasiste și crime de război: Pogromul de la Iași (iunie 1941), masacrele de la Odesa, deportările din Transnistria. S-au înregistrat sute de mii de victime din rândul populației evreiești și rome.
Naționalismul antonescian este extremist, militarist, autoritarist, antisemit și rasist. El poate fi rezumat prin formula: naționalism + etnicism + antisemitism + excludere + spoliere + violență de stat + crimă în masă.
Dictatura militară a Mareșalului Antonescu a instaurat un regim ”etnocratic” și ”naționalist-totalitar”, bazat pe primatul elementului românesc în toate domeniile vieții publice și economice. În consecință, statul trebuia condus exclusiv de și pentru românii etnici (genetici). Membrii minorităților etnice, în special evreii și romii, nu mai erau considerați cetățeni români, ci elemente străine, periculoase pentru corpul biologic al națiunii.
Prin intermediul Centrului Național de Românizare (CNR) – înființat în primăvara anului 1941 și subordonat direct Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului –, dictatura lui Ion Antonescu a implementat, cu ajutorul ”comisarilor de românizare” ai CNR, politica naționalistă și antisemită de excludere sistematică a evreilor din viața economică și socială a României și de preluare abuzivă a proprietăților și afacerilor comerciale evreiești de către statul român.
Procesul de ”românizare” a fost completat de crimele rasiale comise de dictatura antonesciană. Mareșalul este responsabil pentru asasinarea a aproximativ 380.000 de evrei români și ucraineni și a aproximativ 11.000 de romi.
Naționalismul antonescian recunoaște, la rândul său, importanța alianței cu Biserica Ortodoxă Română. Creștinismul ortodox este instrumentalizat ca ”pilon de identitate națională” și, mai ales, de legitimare politică. Atât în poziționările oficiale ale dictaturii antonesciene, cât și în predicile și pastoralele preoților și ierarhilor ortodocși, identitatea de român era strict suprapusă peste cea de creștin ortodox: a fi român însemna obligatoriu a fi creștin ortodox. Biserica Ortodoxă Română a fost utilizată pentru a promova valorile naționaliste ale dictaturii (cu puțin diferite de cele ale naționalismului legionar): disciplina și supunerea față de autoritatea militară a ”Conducătorului”.
Naționalismul antonescian, ca și naționalismul legionar, este anticomunist. Ideologia comunistă era descrisă de propaganda dictaturii militare a Mareșalului Antonescu ca fiind o ideologie străină de spiritul românesc, importată și susținută de elemente alogene, cu precădere evrei.
Antonescu a implicat România în cel de-al Doilea Război Mondial prin participarea, alături de Germania nazistă, la atacarea URSS. Războiul din Est a fost proclamat de regimul antonescian ca fiind ”Războiul Sfânt” la care românii aveau datoria să participe atât pentru recuperarea teritoriilor pierdute (Basarabia și Bucovina de Nord), cât și pentru zdrobirea bolșevismului.
Deși conținea elemente de natură mistico-religioasă, naționalismul antonescian nu a fost cuprins de vreo exaltare sângeroasă, așa cum fusese cazul naționalismului legionar. Dimpotrivă, naționalismul antonescian a fost sângeros într-o manieră instituționalizată, militarizată. El a comis abuzuri și crime rasiale și antisemite în mod sistematic, folosind puterea și resursele Armatei Române și ale administrației guvernamentale.
Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea țării și arestat la ordinul MS Regele Mihai I, prin actul politic și militar de la 23 august 1944. Antonescu a fost dus în Uniunea Sovietică și a sfârșit sub gloanțele plutonului de execuție, pe 1 iunie 1946, în valea Piersicilor de la închisoarea Jilava. Propaganda naționalistă de după Decembrie 1989 a făcut eforturi să-l reabiliteze, prezentându-l ca fiind un ”erou tragic al neamului românesc”.
O concluzie de etapă
Cronologia naționalismului la români începe în vremurile revoluționare ale anilor 1821 și 1848. Naționalismul românesc de atunci poate fi privit mai degrabă ca un patriotism intens, poate și exaltat, aceasta pentru că îi lipsesc caracteristicile pe care naționalismul le va dobândi pe parcursul următoarei sute de ani.
Inspirat de idealurile universaliste și specifice societății democratice în stare incipientă, afirmate de Revoluția Franceză de la 1789 și ulterior de mișcările revoluționare din 1821 și 1848, naționalismul la români debutează ca o forță catalizatoare a voințelor elitelor românești și a diferitelor pături sociale din Țările Române care își doresc emanciparea socială și politică. Multe din idealurile revoluționare naționale/naționaliste ale românilor de la începutul și mijlocul sec. XIX au fost inspirate de viziunea universalistă a Francmasoneriei Europene, dar nu s-au limitat la aceasta, găsindu-și loc și idealurile locale, specifice intereselor pe care le aveau românii la acel moment.
Evoluția naționalismului la români, deși a avut un debut luminos, a fost însă una tot mai toxică pentru destinul național și european al românilor. Așa cum ne demonstrează istoria, naționalismul la români se radicalizează, devine enclavizant, rasist, xenofob, antisemit și într-un sfârșit, criminal și sinistru.
Vom continua analiza noastră în articolul următor și vom prezenta cât de sinistru și de toxic a fost (și încă este!) pentru societatea românească, naționalism-comunismul colportat de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Vom realiza și o necesară comparație între naționalism – care nu a fost și nu va fi niciodată ”sănătos” – și patriotismul care reprezintă datoria de onoare față de țară a fiecărui cetățean al României, indiferent de naționalitate, etnie, religie, convingeri politice sau orientare sexuală.
Nu în ultimul rând, vom prezenta consecințele negative, grave asupra democrației românești (oricum în criză profundă) generate de încercarea nefericită a președintelui Nicușor Dan de a juca ”partitura” naționalistă.
(VA URMA)