În redacția „Scînteii” și a săptămânalului „Scînteia tineretului”, tânărul scriitor Ion Caraion – născut la 24 mai 1923, în satul Pălici (actualul Viperești), județul Buzău – i-a cunoscut pe mai toți membrii Comitetului Central al PCR, de la Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe-Gheorghiu Dej la Chivu Stoica, Iosif și Liuba Chișinevski, Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș, Vasile Luca, Teoharie Georgescu.
”Nu prea aveai – din punct de vedere intelectual, fără nicio exagerare – ce cântări. Uman, erau modești și le stătea bine așa! Vorbeau cu respect, salutau (la început!). În toamna lui 1944. Pe măsură ce timpul trecea, ei au devenit mai aroganți, mai scorțoși, mai nesimțiți, tremurau molateci în fața rușilor, ridicau mult prea deplasat tonul în fața noastră, te învățau ce ei nu știau, n-aveau simțul proporțiilor, se aplaudau singuri, porniseră să dea porunci – ei, cărora li se poruncea de la Moscova ca la ultimii argați. Erau când grețoși de slugarnici, când repulsivi de aroganți, uitaseră de unde veneau, uitaseră ce fuseseră, uitau între ce limite li se încadra persoana fără personalitate. Îi descopereai întotdeauna cruzi, brutali, ignoranți, canalii, vindicativi, inspirau milă, distanțare și motiv de adâncă reflexie. Nimerisem în mijlocul unei bande” (manuscrisul ”Ultima bolgie”).
Tânărul jurnalist a fost arestat de pe stradă, în august 1950, în centrul Capitalei, lângă Cișmigiu. Avea 27 de ani. Amintirile sale despre prima detenție, la minele de plumb și cupru din Maramureș, sunt dramatice, evocate în volumul „O pată de sânge intelectual. Ion Caraion, povestea vieții”, pe care l-am publicat la Editura Miron, în 2023.
Tortură, suplicii morale, presiuni ucigașe, autoînvinuiri smulse prin drogare și amenințări. În cuprinsul cererii de demisie din funcția de secretar de redacție al săptămânalului „Scînteia tineretului”, a scris că „nu-i altceva comunismul decât cauza care a generat apariția fascismului” și că ”puterile occidentale învingătoare au comis la sfârșitul războiului grava, impardonabila eroare de a distruge efectul unui rău, fascismul, în timp ce lăsa neatinsă cauza răului, adică exact ceea ce se cheamă și ceea ce este comunismul, pericolul comunist”.
Acesta, cât și cele două articole supărătoare despre criza culturii și criza omului, publicate în ”Jurnalul de dimineață”, ca și editarea revistei internaționale de avangardă AGORA – publicație învinuită de argații proletcultismului de cosmopolitism și antisemitism –, toate și multe altele au condus la prima arestare. La proces nu s-a amintit de ele, procurorii născocind alte acuzații: instigare și uneltire!
Eliberat în septembrie 1954, Ion Caraion – pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu – a fost în permanență urmărit, reținut, anchetat, percheziționat, până la a doua arestare (1958-1964). Procesele erau formale. Sentințele fuseseră hotărâte cu multă vreme înainte, de Securitate. Pentru fiecare deținut politic se cerea pedeapsa maximă. Ion Caraion chiar a fost condamnat la moarte, dar a fost grațiat în 1964, cu un preț greu: acceptarea colaborării cu Securitatea și compunerea, cu talent, a unor delațiuni despre lumea literară (Marin Preda, Nicolae Steinhardt etc.).
Ion Caraion și-a trăit ultimii cinci ani din viață în exil, murind în Elveția, la Lausanne, pe 21 iulie 1986. Un cancer galopant l-a răpus la 63 de ani.
