Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 16 martie 2000.
Mă întrebam într-unul din articolele anterioare: ce-i lipseşte omului nostru ca să fie salvat? Şi-mi ziceam că, după părerea mea, nu ne lipsesc nici bucata de pâine, nici slana, nici murătura din beci, nici ulciorul de vin, nici haina ce ne-ar încălzi, nici ogorul care rodeşte şi neîngrijit, nici lumina electrică…
Ceea ce ne lipseşte este Conştiinţa Naţională.
Când poporul nostru va avea conştiinţa că el este cel care este, abia atunci vom fi salvaţi.
Toamna trecută mă aflam la Mănăstirea Zloţi când, după încheierea serviciului divin, s-a apropiat de mine un preot-călugăr şi m-a întrebat dacă nu am un loc în maşină până la Chişinău, de unde urma să plece la Chiţcani. I-am spus că da, şi atunci sfinţia sa s-a apropiat de alţi călugări de la mănăstire ca să-şi ia rămas bun:
– Nu cito, batiuşka, do svidania, şi-a luat el mai întâi cele bune de la stareţ.
Apoi, de la alţi călugări:
– Dai vam Bog haroşego!
În maşină îmi iau îndrăzneala şi-l întreb:
– Sunteţi moldovean, părinte?!
– Da, din satul cutare, raionul cutare, monahul nominalizând o localitate de pe aproape de Şoldăneşti.
– Nu te supăra, sfinţia ta, îi zic. După câte ştiu, părintele-stareţ e şi el moldovean, ca şi fraţii călugări. Dar de ce vorbiţi cu ei ruseşte?!
Călugărul s-a uitat mirat la mine şi, ca să-mi spulbere nedumerirea, mi-a răspuns:
– Pentru că eu nu sunt naţist.
Răspunsul m-a lăsat perplex. Şi atunci l-am întrebat curios:
– Dar ce înseamnă „naţist”?!
– Apoi asta e… acela… care… a prins el să se bâlbâie.
Şi n-a măi putut să-mi explice. Ştia doar că e ceva foarte rău.
– Şi cu părinţii în ce limbă vorbiţi?!
– Când şi cum…
– Dar în Sfânta Scriptură ştiţi ce scrie?! Că fiecare se va prezenta la Judecata de Apoi cu neamul său. Dumneavoastră cu ce neam vă veţi prezenta?!
– Nu ştiu. Eu cu politica nu mă ocup, mi-a tăiat-o scurt părintele, brusc devenind nevorbăreţ şi închis în sine.
Şi-atunci m-am gândit la preoţimea noastră de azi care, în majoritatea ei, este străină de neam şi care dintr-o inerţie se mai roagă zi de zi „cu tot poporul” pentru…
– … patriarhul ţarii noastre, Alexei al II-lea al Moscovei.
Din cele mai vechi timpuri, însă, biserica a stimulat conştiinţa colectivă, fiind şi temelia vieţii culturale a poporului. Primele noastre şcoli au fost constituite în tinda bisericii, iar preoţii şi dascălii au fost învăţătorii, „dascălii” satelor noastre. Marii noştri ierarhi – Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Afanasie Crimca, Iacob Stamati, Veniamin Costachi, Gavriil Bănulescu-Bodoni şi alții – au fost şi mari cărturari.
ÎPS Vladimir al Moscovei, în scrisorile pe care le trimite Patriarhiei sale moscovite, preşedintelui republicii, Guvernului, Parlamentului, dă de înţeles că încă n-a deprins cele 7 litere latine din care îi e compus numele, ca să şi-l scrie altfel decât ruseşte. Pentru imperiul de la Răsărit, Biserica Moldovei este un instrument perfect de continuă colonizare.
De secole, cei care se tot lăţesc peste alte popoare se întreabă: „Cum poţi transforma nişte oameni liberi în sclavi?”. Şi tot ei îşi răspund: „Prin educaţie”.
La fel ne întrebăm şi noi: „Cum poţi transforma nişte sclavi în nişte oameni liberi?”. Şi găsim acelaşi răspuns: „Prin educaţie”.
Şcoala cotropitorilor îşi propune unele şi aceleaşi scopuri: educaţia tinerilor generaţii să se facă astfel încât acestea să nu aibă conştiinţă naţională, să fie pregătite să ucidă, să-şi dea viaţa fără să se întrebe „de ce?” pentru noii lor stăpâni, să-şi dispreţuiască Dumnezeul moşilor şi strămoşilor lor, numai aşa aceştia vor putea deveni nişte slugi perfecte.
În privinţa basarabenilor, cred că întrucâtva s-a reuşit acest lucru.
Pentru că dacă unele popoare se mândresc cu trecutul lor, noi ne mândrim cu trecutul altora; iar de când am ajuns să nu ne mai mândrim nici cu trecutul altora, ne mândrim cu o porţiune din timp şi mai abstractă: cu viitorul nostru comun, al mielului şi al lupului, care, zice-se, şi-a schimbat părul…
Aceste anomalii s-ar explica şi prin continua noastră vasalitate: de la stăpânirea turcească la cea a grecilor fanarioţi, apoi la cea a ruşilor, până la cea a moldovenilor rusificaţi.
Alţii ne-au făcut istoria, alţii ne-au scris-o, istoria noastră fiind, de fapt, o subistorie, o anexă a istoriei glorioase a altor popoare.
Constantin Mavrocordat, domnitor al Moldovei, a dat hrisov, în secolul XVIII, ca niciun moldovean să nu poată ocupa vreo funcţie publică în Ţara Moldovei dacă nu posedă limba greacă. Despre cunoaşterea limbii române nu se spune nimic.
Un lucru asemănător nu s-a mai întâmplat nicăieri în lume: ca intelectualitatea unui popor să fie silită nu să-şi cunoască propriul grai, ci doar pe cel al unor străini care o guvernează.
La începutul secolului XIX, sultanul turc a emis firman ca toţi moldovenii care vor îmbrăca alte haine decât cele turceşti să fie persecutaţi şi exilaţi. Au fost pedepsiţi vreo doi-trei fii de boieri, care purtau straie după moda Apusului. În rest, toată Moldova purta şalvari, halate, infule şi doar turbane mult mai puţini.
Ruşii care s-au scurs peste noi ne-au scris şi ei istorii. Din cărţile lor de „istorie a Moldovei” – scrise, evident, în ruseşte – ni se spunea că „moldovenii ar fi slavi romanizaţi” („studiile” lui Mohov ş. a.). Tot ei ne spuneau că e necuviincios să vorbeşti în limba ta, când cunoşti ruseşte, că numai naţionaliştii („naţiştii”, cum ar zice preotul-călugăr de la Chiţcani) gândesc, visează şi mai vorbesc cu părinţii acestora în limba lor ş.a.m.d.
Azi, secţia de cadre a Guvernului condus de Braghiş angajează funcţionari care nu posedă limba de stat, cu condiţia să cunoască bine ruseşte. Secolul XVIII se repetă.
Falsa modestie, „fără naţionalitate”, vine mai degrabă din laşitate, ca şi prudenţa excesivă, ca şi răbdarea exagerată, ca şi cuminţenia (vecină cu prostia), ca şi resemnarea mută, ca şi caracterul paşnic, de „lasă-mă să te las”, ca şi văicăreala pasivă, ca şi lipsa de caracter, credinţa în noroc, soartă, în „cum o fi aşa o fi”, ca şi înţelepciunea „fugii”, „sănătatea” eschivării şi celelalte, când e vorba de străinul care-i pune jugul pe grumaz, toate acestea vorbesc de faptul că basarabeanului îi lipseşte elementara conştiinţă de neam.
Când moldovean cu moldovean vorbesc între ei ruseşte, când cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri – dintr-o lene, dar şi dintr-un dispreţ inexplicabil – nu cunosc alfabetul latin, când majoritatea basarabenilor nu ştiu istoria României, ci doar pe cea a Rusiei, când unii moldoveni se cred mai degrabă ruşi decât români, când „România şi românii” rămân a fi înjurături în gurile multor români (basarabeni), care nu au aflat deocamdată, dar nici nu vor să ştie că chiar ei sunt români şi că, de fapt, se înjură pe ei înşişi etc., vezi că şcoala sovietică de deznaţionalizare mai dă încă „recolte” bogate.
Ar urma să conştientizăm cu toţii că teritoriul dintre Prut şi (până dincolo de) Nistru poate fi recuperat cu cartea (includ aici şi publicaţiile naţionale) mai întâi, dar – nu cu orice fel de carte, ci cu cea de istorie, limbă, literatură, care l-ar ajuta pe basarabean să se regăsească pe el însuşi, să-şi descopere Patria lui cea adevărată, nu cea inventată de invadatori, istoria, graiul, valorile, care ar antrena în ei dragoste pentru ţara moşilor şi strămoşilor săi şi nu ură, dispreţ sau dragoste faţă de „patrii străine”.
Un funcționar de la Moscova, după ce vizitase Basarabia de după război, a exclamat: „E o ţară bogată şi frumoasă, păcat doar că-i locuită de moldoveni”.
Iar a doua zi, ca plată pentru vinul băut, au şi plecat câteva eşaloane cu basarabeni către Siberia. Dar eram prea mulţi şi „eliberatorilor”, se zice, le-ar fi trebuit mult prea multe vagoane. În felul acesta, o parte dintre basarabeni, în primul rând cei cu Conştiinţa Naţională, au fost trimişi spre Siberiile de gheaţă, altă parte a rămas. Acelora care au rămas s-a încercat să li se extirpe Conştiinţa Naţională. Sau Memoria.
Aşa au ajuns unii să-şi urască graiul, istoria, strămoşii, Ţara, de fapt să se urască. Unii soţi moldoveni vorbeau între ei româneşte („moldoveneşte”) doar când voiau să nu fie înţeleşi de copii (copiii lor, care erau ruşi). Alţii, de ruşine că-s moldoveni, şi-au schimbat şi părinţii: au devenit din Plugaru – Plugariov, din Ţăranu – Ţaranov, din Grosu – Tolstoi etc.
Cecenii, atunci când au revenit din Kazahstan, locul unde au fost deportaţi de Stalin, s-au întors acasă cu tot cu cimitire: au adus osemintele celor morţi în străinătate în saci, în lăzi, în traiste, dăruindu-le pământului ţării lor, căci, cred ei, nici un mort nu se simte bine în pământ străin.
Şi unii dintre ai noştri şi-au adus osemintele rudelor moarte din Siberia. Dar cele mai multe morminte, semănate prin Siberia, zac uitate, fără de cruci, ale nimănui… Câte gropi comune din Chişinău n-au nici măcar o cruce la căpătâi?!
Am auzit şi un atare argument:
– Am pune cruci, dar ne temem să nu se ofenseze cei care i-au împuşcat…
– D-apoi cred c-au murit de mult cu toţii
– Da, dar copiii lor trăiesc, şi să nu se supere ei… Cu atât mai mult că aceştia ocupă în tânărul nostru stat funcţii importante…
Lipsa Conştiinţei Naţionale aduce prejudicii şi de alt ordin.
Relativ nu demult, o comisie guvernamentală de la Vilnius a prezentat Guvernului Federaţiei Ruse, după o activitate de peste şapte ani de zile, „contul” sau cuantumul prejudiciilor cauzate de cei 50 de ani de ocupaţie sovietică. Lituania cere Rusiei să i se plătească prejudicii în suma exactă dc 276 de miliarde de dolari. În calcule au fost incluse daunele aduse sistemului legislativ, financiar, ecologic, s-a ţinut cont de victimele represiunii comuniste, de lituanienii care şi-au făcut stagiul militar în Armata Roşie, numai staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul lituanian timp de jumătate de veac fiind evaluată la 80 de miliarde de dolari.
Pe când şi la noi o atare evaluare a prejudiciilor?! Şi atunci, comparate cu miliardele la care se fac datori ruşii – milioanele de dolari pe care le cer aceştia săptămânal de la noi pentru gaze ar fi cu adevărat nişte sume neînsemnate.
A. Brazauskas, fostul prim-secretar al c.c. al p.c. din Lituania, afirmase prin 1990: „Mă consider mai întâi lituanian şi apoi comunist”.
La noi, comuniştii se cred mai întâi comunişti şi-apoi moldoveni (că de „români”, Doamne fereşte!).
În această perioadă de tranziţie au evoluat doar popoarele cu conştiinţă de popoare (Ţările Baltice, în primul rând), iar cele de felul nostru, care au dat şi mai dau fâşii din pământul care nu le aparţine (el e al moşilor noştri şi al copiilor noştri), ba găgăuzilor, ba bulgarilor, ba moldovenilor transnistrieni (ce naţiune o mai fi şi asta?!), sunt condamnate să rămână veşnic la coada civilizaţiei.
Cum să urăşti o ţară de moşi şi strămoşi care te-a născut? Dar ei o urăsc. Ce Conştiinţă Naţională are Maracuţa? Sau Stati? Sau Senic? Sau deputatul M. Russssssu (nu ţin minte exact câţi „ss” conţine numele său), care, în timp ce juca fotbal cu deputatul V. Zlacevski (un alt rătăcit), când cineva i-a strigat:
– Domnule Mihai, loveşte mingea!,
s-a oprit din joc, apostrofându-l:
– Nu-i îndeajuns că mă ofensezi zicându-mi „domnule”, tu îmi mai zici şi „Mihai!” (în loc de „Mihail” sau „Mihail Muscalovici”).
(Întâmplare povestită, cu mult haz, altor deputaţi de V. Zlacevski.)
Cine le-o fi umblat ăstora pe la creier?! Că de oamenii mai „fără carte” ce să zic?!
În satul Şercani de lângă Orhei mi s-a povestit că, înainte de 1989, s-a întors, după doi ani de serviciu militar în armata sovietică, un flăcău care, ajuns la marginea satului, l-a întrebat pe primul întâlnit în cale:
– A gde jiviot Varvara Malic? (Varvara Malic era maică-sa.)
Uitase, săracul, unde locuia mama care l-a născut. Dar şi limba mamei.
Tot satul se tot mira de băiat: parcă-i înlocuise cineva „tărtăcuţa”.
Cu câinii vorbea numai ruseşte:
– Poşla, Roza, de pe prispă!
Dar şi cu oamenii.
– Zabîl iazîk, parcă s-ar fi scuzat mereu.
Ce mai! Nu vorbise limba noastră tocmai doi ani de zile! Se mai întâmplă. Până într-o noapte cu lună, când flăcăii din sat i-au ars un toc de bătaie, de i-a revenit mintea (şi limba mamei) la loc. Aceştia l-au burduşit chiar lângă portiţa ogrăzii părinteşti, de unde acesta prinse la un moment dat să cheme în ajutor chiar pre limba mamei Varvara:
– Mamă-ă! Vino şi mă scoate, mamă-ă-ă!
Maică-sa, bucuroasă că şi-a recăpătat feciorul şi-acum înţelegea şi ea ce spune, le-a făcut mai apoi şi-o cinste flăcăilor, mulţumindu-le, pentru că ea, femeie simplă de la țară, care nu ştia ruseşte, ajunsese a nu se mai înţelege cu propriul ei fiu.
Acel Malic era un om simplu.
Dar ce să zicem de „elita” noastră?!
Ce conştiinţă naţională o fi având bunul interpret Valeriu Motovilnik, care după ce cântă româneşte: „De ce-e-e-e sunt gelos, a-a-amărâto…”, când i se dau flori pe scena Palatului Naţional, nu uită să strige în toate microfoanele de acolo: „Spasibo! Spasibo!” (concertul televizat de la 8 martie a.c.).
Sau deputaţii comunişti (moldoveni) care vorbesc ruseşte de la tribuna Parlamentului ca să apere „limba moldovenească”?! Sau V. Stati, V. Voronin etc., care ne apostrofează zilnic: „Respectaţi Constituţia! Ce zice Articolul 13?!” (cu „limba moldovenească”).
Ca şi cum Constituţia Republicii Moldova ar fi fost alcătuită de însuşi Dumnezeu, şi nu de nişte oameni. Oameni cu păcatele lor, cu cultura sau incultura lor omenească… Conform acestei Constituţii, toţi clasicii noştri, toate generaţiile de până la noi, care nu-i citiseră pe V. Stati şi Constituţia Republicii Moldova, se situează automat în afara legii…
Iar limba noastră, mereu aceeaşi, depinde mereu de care partid o vorbeşte: dacă cuvintele ei sunt rostite de un membru al unui partid de dreapta, ea e română, iar dacă aceleaşi cuvinte sunt spuse de un membru al unui partid de stânga, e „moldovenească”.
La noi, ca la nimeni!
La aeroportul din Chişinău parcă ai coborât la Omsk – eşti întâmpinat cu frazele: „Prohodite!”, „Pokajite pasporta!” etc.
Un basarabean, când intră într-o încăpere, zice mai întâi: „Zdravstvuite!”, aşa cum a fost educat, la magazin va cere marfa de care are nevoie în limba rusă. Iar odată ajuns ales al poporului în Parlament, ca V. Andruşceac sau I. Calin, va cere ca limba română să fie interzisă prin lege.
Unii intelectuali care, cum vin alegerile, trec dintr-o tabără în alta, mi-amintesc mereu de boierimea lui Ioan-Vodă cel Cumplit, care în preajma bătăliei de la Cahul (locuri date la 1994 fără luptă turcilor-găgăuzi) „plecând steagul, puse cuşmele pe suliţe şi trecu la duşmani”... Turcii îi pedepseau pe aceşti trădători în felul lor: îi puneau în fruntea oştilor, care se ascundeau după ei şi, împingându-i cu suliţa din urmă, cădeau primii seceraţi de săgeţile fraţilor şi conaţionalilor lor. Turcii de azi le acordă trădătorilor medalii… Medalia „Trădător emerit de neam” încă n-a fost instituită. Dar merită să fie…
Făptul că moldovenilor le place să se sfâşie ei înde ei vine tot din deficitul Conştiinţei Naţionale.
Când vin haitele flămânde către noi, ne supărăm cel mai mult pe cei care ne trezesc din toropeală, şi nicidecum pe toropeala noastră sau pe cei care ne-o provoacă.
Aşa se vede că suntem croiți.
Asistăm azi la o criză de conştiinţă. Inclusiv naţională. Stimulată de unii adepţi ai „internaţionalismului proletar”, dar şi de către unii „europenişti”, care citesc pe sărite lucrările unor „autorităţi” literare, mari scriitori, dar nu la fel şi de mari patrioţi.
Marele exilat Mircea Eliade şi-a scris toată opera sa literară (exceptând eseurile) doar în limba română, un alt mare exilat Emil Cioran s-a dezis de limba maternă, scriindu-şi lucrările doar în franceză, pe care a mânuit-o cu subtilitate. El va vorbi, după ce se va stabili la Paris, despre „inconvenienţa de a te fi născut român”, refuzând nu doar să scrie, ci şi să mai vorbească româneşte. La un moment dat – pe timpul când URSS era condusă de Stalin –, el regretă că nu s-a născut rus, că n-a fost cetăţeanul unui imperiu în expansiune. Cochetăria lui. dacă ar fi devenit realitate, l-ar fi costat scump, el ar fi fost împuşcat mai înainte de a scrie nemuritoarele lui eseuri, care, unele, în contextul Basarabiei, sună anti-româneşte.
Dar, după ce timp de peste 50 de ani a tăcut în limba română, vorbind de ea ca de-o „buruiană”, „o lepră”, în preajma morţii, Cioran, cel care nu s-a luat, pare-se, niciodată în serios (acest lucru se vede din filmul lui Gabriel Liiceanu) – ca un blestem al Lui Dumnezeu – bătrân şi bolnav nu mai poate vorbi, chiar şi cu francezii, decât româneşte. Ca şi cum cuvintele îl rostesc, iar el nu face decât să se supună. Să se fi răzbunat astfel limba moşilor şi strămoşilor săi pe marele eseist?!
Naţionalitatea e ceva de dincolo de noi. De ea nu te poţi lăsa, ca de-un lucru netrebuincios pe care te faci a-l uita într-o gară. Acest lucru ni-l sugerează şi exemplul de mai sus.
Ţară fără popor, popor fără ţară, limbă fără vorbitori, vorbitori fără limbă, cler fără biserică, academie fără cărturari, cărţi fără cititori, actori fără teatre, bănci fără bani, pământ fără ţărani, slugi fără stăpâni, păduri fără copaci, fântâni fără ape, poliţie fără poliţişti, tribunale fără dreptate, spitale fără medici, şcoli fără elevi, reforme fără schimbări, popor fără conştiinţă – asta e la ora actuală Basarabia.
Ce facem noi, fiii ei umblaţi pe la şcoli, ca s-o schimbăm?
Naţiunea noastră se mai află încă într-un proces de făurire. Abia când va căpăta conştiinţa de sine, de apartenenţa unei părţi a naţiunii la altă parte a ei chiar cu graniţe despărţitoare pe teritoriul acesteia şi cu grăniceri între o parte a ei şi alta – naţiunea română va fi una unitară. Şi nu vom mai atârna în faţa claselor de elevi sau studenţi bucăţi de hărţi, zicând că acestea-s ţări.
Afirmasem şi altădată: pentru recuperarea timpului pierdut, pentru recâştigarea conştientă a numelui nostru, pentru conştientizarea istoriei pe care o trăim etc., e necesară introducerea între obiectele de studiu din şcolile noastre a unui obiect care s-ar intitula: DEMNITATEA, ce ar cultiva fiecărui viitor cetăţean prin date ale istoriei, anumite file de literatură, lecţii de morală şi religie etc. – elementara demnitate de om, mândria de a fi român în această parte a lumii, uitată parcă de Dumnezeu.
În acest sens salut apariţia volumului „Conştiinţa naţională la românii basarabeni” de Gheorghe Ghimpu, o carte pe măsura disidenţei politice a autorului, un gest firesc pentru cel care şi-a pus destinul în slujba Neamului. E un spirit dispus să citească biblioteci de cărţi, ca să aleagă ceea ce ne reprezintă cel mai mult din punctul de vedere al Demnităţii. Autorul a pus alături munţii literaturii române şi cimitirele literaturii române. Cer şi abis, Pădure şi albie secată. Zi şi beznă. Asta ne este istoria şi din acele fragmente pline de lumină dureroasă Gh. Ghimpu a rescris-o într-un fel. Le comparam – fragmentele de istorie inserate în volum – cu nişte pietre căzute din zid, care fac cetatea la loc.
Conștiința naţională a basarabenilor se află parcă într-o prelungită anestezie. Administrată, ca pentru o operaţie la creier.
Iar neîmplinirile noastre vin şi din lipsa unei conştiinţe naţionale, din lipsa de demnitate, din lipsa înţelegerii la majoritatea concetăţenilor noştri că suntem o Entitate, care, ca să se manifeste, urmează să aibă întâi de toate o conştiinţă colectivă.
Cine mai are credinţă astăzi în omul fără conştiinţă, cum zicea cu un secol în urmă şi V. Alecsandri:
Om făr’ de conştiinţă.
Om fără de mustrare.
În mintea-mi dezrobită
Ai stins orice crezare…
Ca unui bolnav care se află în comă şi, pentru a reveni la viaţă, medicii fac tot posibilul ca să-i redea conştiinţa, intelectualul basarabean ar trebui să facă tot posibilul ca să ajute poporul românesc al Basarabiei întru a-şi reveni „din somnul cel de moarte”, ca să-şi recupereze Conştiinţa Naţională.
Şi atunci, salvându-şi neamul, se va putea salva şi el. Dar numai atunci.
La muncă, fraţilor!
P. S. În sfârşit, săptămânalul „Flux”, care şi-a tot descărcat cu prisosinţă toată artileria grea de care dispune doar în „ai săi”, solidarizându-se în acest sens cu toţi mincinoşii şi calomniatorii (nu exemplific, lucrurile se cunosc prea bine, ştiindu-se mai ales patima cu care această publicaţie ştie să-i contrapună pe o parte din românii basarabeni contra altei părţi, „Flux”-ul având reputaţia de a fi publicaţia cu cele mai multe bârfe pe centimetru pătrat din republică, despre calomniile spuse la adresa lui Valeriu Matei, spre exemplu, cei din redacţie afirmând foarte senin, la procesele judiciare, că toate insinuările lor n-ar fi fost decât nişte metafore), concluzionează vineri că subsemnatului „îi stă bine pe baricade, numai dacă, pe baricade fiind, nu i-ar îmbrânci pe ai săi, ci ar trage în duşmani”. Şi asta după câte salve de noroi au aruncat cei de la „Flux” în umila mea persoană, şi aproape în toată „baricada”.
N-am nicio „plăcere” să mă războiesc cu „Flux”-ul, cum cred domniile lor. Plăcerea e tocmai a celora care se consideră doar veşnic „lezaţi”. Ceea ce iau „fluxiştii” drept „atac” nu sunt decât nişte contra-argumente (unele formulate, e drept, un pic sarcastic) la minciunile domniilor lor.
Şi atunci, de ce celor cărora li se pare că l-au şi apucat pe Dumnezeu de picior nu le place să li se facă nici cea mai mică obiecţie?! Să fie domniile voastre chiar infailibile? De ce când greşiţi (şi călcaţi în străchini cam des) nu v-aţi cere şi scuze din când în când?! Ar fi omeneşte, cum cred că e omeneşte să şi greşeşti.
Buna mea mamă mă atenţiona că pe polemiştii neinteligenţi (evident, ea folosea pentru aceste noţiuni cuvinte ceva mai simple) îi poţi recunoaşte prin felul cum răspund la întrebare: ei îţi vor răspunde doar cu altă întrebare, iar când îi întrebi de una, ei vor zice de alta. Exact aşa procedează şi colegii de la „Flux”. Eu le vorbesc de minciunile difuzate de ei despre atitudinea mea faţă de învestirea lui V. Mişin sau despre ciobanul anonim din Crihana, inventat pentru a calomnia un colectiv întreg şi cei peste 40.000 de abonaţi ai săptămânalului „Literatura şi arta”, iar ei îmi vorbesc de faptul cât a costat operaţia chirurgicală de acum doi ani pe care am suportat-o în Germania şi că – ce neobrăzare din partea mea! – aş locui într-o casă…
Sunt de acord cu autorul laş al replicii anonime, care semnează „Redacţia Flux”, că prima datorie a unui „ziarist onest este să se documenteze înainte de a scrie ceva”. Dar eu tocmai de asta vorbeam – de ce nu vă documentaţi, dragi colegi, înainte de a scrie ceva? De aici vine nu atât revolta, cât nedumerirea mea.
E foarte bine că tirajul „Flux”-ului e mult mai mare decât cel oficial, oferit de Agenţia de Difuzare a Presei „Poşta Moldovei”. Or fi greşit şi ei. Ne pare sincer rău că începând cu săptămâna trecută tipografia „Prag-3” îşi are un alt statut. Ne pare şi mai bine că pentru clipele de reclamă televizată n-aţi plătit tocmai 300 de dolari minutul. Dar cel mai mult regret că la clitul de ziare „Flux”, care conţin insinuări şi calomnii la adresa subsemnatului şi pe care le colecţionez, am mai adăugat încă unul, acestea depăşind numărul de 20… Deşi s-ar putea într-o bună zi să le pun, cum zice B. Druţă, în „mişcare”. Dar mă gândesc, ceea ce v-a venit (pentru prima dată) şi domniilor voastre în minte: oare bine ne-ar sta nouă, celora „de pe baricade” (zic ca să vă citez, deşi nu prea v-am văzut până acum pe acolo, dar, oricum, vă spun: „Bine aţi venit!), să ne r[zboim noi între noi?!
Sunt flatat că „fluxiştii” reproduc articolul meu „Femeile corectează lumea”. Şi mai flatat aş fi fost dacă nu trunchiau frazele şi nu puneau în câteva locuri punctul între subiect şi predicat. Asta, bănuim, au făcut-o tot pentru a-şi impresiona cititorii.
Nicolae Dabija, 16 martie 2000
