Toată istoria Rusiei a însemnat o succesiune de tiranii. Întreaga societate s-a aflat (și se află) la bunul plac al dictatorilor care-și aveau sprijinul juridic pe turnătorie și denunț. Instituțiile și comunitățile, închisorile și lagărele colcăiau de turnători, aceștia putând să-și creeze un scut propriu de apărare și un trai ceva mai bun.
Exprimarea oricărei nemulțumiri la locul de muncă, între prieteni, pe stradă („de ce e coada mare la pâine?”) atrăgea un denunț, urmat de anchete severe și condamnări.
Starea de fericire era ordonată de autorități: „Ești nemulțumit? Ce-ți lipsește?”. Agitație contrarevoluționară, trădare, înaltă trădare, ploconire, complot antisovietic, atitudine dușmănoasă, diversiune – se inventa orice formulă pentru a justifica o condamnare de 10, 15 sau 20 de ani.
În acest scop a fost conceput un imens teritoriu concentraționar, o regiune imensă de păduri, pământ veșnic înghețat, brăzdat de fluvii și de câteva șosele care duceau la mine de cărbune, de aur, cositor, casiterită, la unități de prelucrare a metalelor rare, la centre de prospecțiuni geologice și la câteva sovhozuri, la depozite de lemne tăiate din taigaua troienită.
Specific stalinismului și sistemului criminal conceput de ministrul de interne Lavrenti Pavlovici Beria (executat, la rândul lui, după moartea lui Stalin), toți specialiștii – ingineri, tehnicieni, ofițeri, medici – care ctitoreau un șantier, o așezare, o fabrică, un drum, o cale ferată, un colhoz sfârșeau prin a fi declarați sabotori, dușmani ai puterii sovietice, spioni, când nu se îndeplinea planul aberant. Erau executați, după care venea rândul călăilor să fie condamnați la moarte de alți călăi.
În acest timp, propaganda născocea mii și mii de povești care să ascundă adevărul și cruzimea. O zicală din lagăr era: „Nu crezi ce auzi? Ia-o ca pe un basm!”.
În lagăr sau în închisoare, era suficient să te plângi că munca e grea, ca să fii executat. Sau să nu izbucnești în urale pe platoul închisorii, când se rostea numele lui Stalin, ori să sfidezi cu privirea pe cineva din administrație și pază. Nu se făcea nicio cercetare. Era suficient denunțul. Execuția era consemnată într-un proces-verbal.
La minele de aur din Kolîma, din Extremul Nord, aveau loc execuții pentru neîndeplinirea normei, în lunga zi de muncă (14 ore), la minus 50-60 de grade, cu mâncare insuficientă, care nu refăcea organismul decât pentru o oră – două.
Era interzis ca în procesul-verbal de deces să fie trecută drept cauză – foamea. Despre așa ceva nu era voie să se vorbească nicăieri.
În cele trei luni de vară se evada continuu. Evadații prinși erau, de regulă, executați pe loc. Foamea năprasnică, sălbăticia locurilor (ostile cu tot ce e viu) și „vigilența” localnicilor erau cauzele principale ale evadărilor eșuate.
O primejdie reală era canibalismul, adică posibilitatea de a fi mâncat de ceilalți. Unii evadați atrăgeau deliberat în grup un anumit camarad, „rezervă de carne la caz de nevoie”.
Deținuții politici, condamnați conform celebrului articol 58, erau considerați „fasciști”. Ei erau disprețuiți („fraieri”, „terminați”, „prăpădiți”), jefuiți, maltratați în fel și chip de delincvenții de drept comun și de criminalii care se aranjau în posturi de conducere.
Începând cu Nikita Hrușciov, s-a negat că ar exista „politici” (la fel ca în România lui Ceaușescu!). Politica înțeleaptă a partidului unic era privită cu unanimitate. După eliberare (obținută cu greutate), fostul deținut primea domiciliu forțat și interdicția a părăsi regiunea pe o perioadă de timp.
Dacă ajungea la familia sa, după un an-doi se redeschidea dosarul și era din nou condamnat și trimis în lagăr. Așa a pățit poetul Ion Caraion (Stelian Diaconescu) – și câți ca el?
După cel de-al Doilea Război Mondial, din ordinul lui Stalin, au fost deportați în Asia Centrală, în Siberia și la Kolîma naționalități întregi din țările baltice, Ucraina, Basarabia, Crimeea, Caucaz, suspectate de simpatii germane. La fel, militari ruși căzuți prizonieri, intelectuali, cadre politice bănuite rivale.
Într-un lagăr de muncă mureau zilnic vara 60-70 de deținuți, iar iarna – 100. Numărul total al victimelor Gulagului sovietic a fost estimat la 50 de milioane. Și dacă în Rusia lumina libertății va sta ascunsă multă vreme, publicarea în lumea liberă a mărturiilor și jurnalelor de lagăr va continua să dezvăluie adevărata față a unui imperiu anacronic, ridicat pe minciună și fățărnicie. Cărțile pot fi monumente și pietre funerare pentru cei schingiuiți și asasinați. Mai groasă decât fumul exploziilor din Ucraina este negura nedreptății din Rusia revanșardă, stat multinațional strâns în centuri de oțel și beton.
