Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 28 iulie 1994.
Fiecare popor îşi are idioţii săi. Să nu ne supărăm prea tare pe ei. Că-s de la Dumnezeu. Domnul ni-i trimite ca să ne aducă aminte că-i merităm, drept pedeapsă pentru păcatele noastre.
Se vede însă că păcatele noastre sunt mari de tot dacă aceştia au ajuns cu toţii în Parlament. Ca să se apuce acolo de făcut Constituţii şi legi orientate, cele mai multe, împotriva propriului popor. Şi să ne spună că albul e negru, negrul-alb, să afirme că minciuna ar fi unicul adevăr, iar adevărul – minciună şi, aşa cum Dumnezeu a vorbit cu gura lui Moise, ei să insiste la fel: că însuşi poporul ar vorbi cu gura lor păcătoasă.
Zilele trecute, Parlamentul a decis, printr-o majoritate covârşitoare de voturi, că Dumnezeu nu există, că pământul e plat şi Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu au fost „moldoveni”, iar nu români, şi că aceştia au vorbit numai şi numai „moldoveneşte”, nicidecum româneşte.
În sfârşit, „adevărul” a triumfat. Adevărul lui V. Stati, V. Senic, A. Lazarev (academicianul care a strigat în Parlament: „Să nu ţinem cont de ştiinţă, ci de noi!”). Dar oare şi adevărul generaţiilor trecute şi viitoare, în numele cărora au cuvântat „savanţii” nominalizaţi mai sus, citându-i trunchiat şi luându-i drept „martori” ai minciunilor lor gogonate pe moşii şi strămoşii noştri, care, sunt sigur, îi vor fi blestemat în ziua de 21 iulie şi de dincolo de mormânt.
Constituţia este cartea de căpătâi a unui popor. Ea urmează să devină un document-călăuză în activitatea tuturor cetăţenilor, inclusiv a savanţilor, juriştilor, lingviştilor etc., de aceea ea nu are dreptul să greşească, ea nu are dreptul să se sprijine pe falsuri şi minciună. Ca membru al Comisiei de elaborare a noii Constituţii, am rămas stupefiat să descopăr că munca noastră, a reprezentanţilor diverselor partide, mişcări, orientări politice etc., pe parcursul a trei ani de zile, s-a dus pe apa sâmbetei. Noul proiect de Constituţie prezentat în Parlament nu conţine nici măcar o propoziţie din proiectul iniţial, ba mai mult: greşelile şi inadvertenţele gramaticale mă fac să cred că el a fost tradus din ruseşte, iar Constituţia lui I. V. Stalin era mai bună!
Constituţia actuală ar trebui să fie o Constituţie pentru secolul XXI.
Constituţia va pecetlui destinele generaţiilor care vin. Ea trebuie să fie o operă colectivă, nu munca unor „agrarieni”, chiar geniali, care în pauza dintre o mulsoare a vacilor şi alta mai fug la Chişinău şi mai fac o Constituţie.
Constituţia unei țări nu poate reprezenta nişte ambiţii de grup sau grupuri de persoane, oricât de numeroase ar fi acestea; altfel, ne putem face de râs în faţa lumii întregi, dar ne putem face şi mult rău, dacă punem la baza independenţei statului nostru minciuna şi falsul.
Există adevăruri istorice care nu pot fi puse la îndoială, noţiuni care nu pot fi supuse votului.
Constituţia urma să răspundă şi la întrebările: cine suntem? / ce limbă vorbim? / de unde începe istoria noastră? / suntem o ţară europeană sau ba? / ce vrem? / care ne sunt perspectivele de afirmare în lume? / vrem să fim cu adevărat o ţară liberă sau ne vom complace în continuare în postura aparentă de „stat independent”, dar în realitate – de colonie a unui stat mai mare, dar şi mai lihnit de foame decât noi?!
Mai cred că la elaborarea unei Constituţii trebuie să participe toate generaţiile de trăitori ai acestui plai, inclusiv generaţiile de până la noi, care au descoperit unele adevăruri pe care ni le-au pus la dispoziţie, şi pe care noi nu avem niciun drept să le neglijăm.
Iată două din amendamentele moşilor şi strămoşilor noştri prezentate actualilor şi viitorilor parlamentari:
1. suntem români;
2. limba pe care o vorbim e româna.
Tot globul ştie ce limbă vorbim şi doar noi ne prefacem că nu ştim. Toată planeta ştie cine suntem şi doar noi nu cunoaştem acest adevăr.
În lume s-a creat impresia stranie că în Basarabia locuiesc români antiromâni, care vorbesc o română aproximativă pe care o consideră derivată din limba rusă, şi care recunosc doar acele pasaje din istoria lor în care li se spune că au fost cotropiţi, subjugaţi, umiliţi, lăudându-se cu asta, el elogiindu-şi cotropitorii, şi transformând datele când au fost invadaţi – în sărbătorile lor naţionale, mândrindu-se cu situaţia lor de sclavi şi complăcându-se în postura lor de şerbi veşnici.
Pe noi ne mai putem minţi, domnilor parlamentari! Dar lumea civilizată, ştiinţifică o veţi mai putea oare minţi la nesfârşit?!
Să fim noi oare mai deştepţi, încât să credem că-l putem trişa şi pe Dumnezeu?!
Pe când se ştie: copilul scos din burta mamei oricum nenoroceşte şi mama, şi copilul pentru o viaţă întreagă. Aşa şi o Constituţie – făcută în pripă – poate nenoroci un popor. Mai ales când are „moaşe” ca acestea.
Relativ nu demult, liderul PDAM a efectuat o călătorie în România. La tot ce zicea domnia-sa, colegii români îşi frământau capul nepricepând ce zice.
La urmă, cineva i-a reproşat că nu prea cunoaşte româneşte.
La care domnia-sa a zis:
– Apoi că eu româneşti nu ştiu, eu ştiu numa̕ moldoveneşti.
Deci, a dat de înţeles dl Moţpan, nu este vina dumnealui, ci vina e a limbii că el n-o cunoaşte.
De azi încolo, cu cât mai stâlcit vom vorbi româneşte, cu atât mai „literar” vom vorbi moldoveneşte. În loc să vorbească el ca noi, ignorantul ne va cere să vorbim noi ca el. Numai de aceea că aşa crede el că e cel mai bine şi cel mai corect.
Bietul Eminescu, abia aştept să-l aud vorbind ca preşedintele de colhoz Dumitru Moţpan!
La ora actuală, un sfert din populaţia republicii îşi caută de lucru prin România şi fostele republici ale URSS. Un alt sfert – moare de foame.
De ce nu avem pâine?! Răspunsul la această întrebare e mai mult decât banal: fiindcă preşedinţii de colhoz, în loc să cultive pâine, cultivă minciuni. Deoarece e mai uşor să umbli cu speculaţii lingvistice şi istorice decât să hrăneşti o ţară.
Iar noi, dacă vorbim de sărăcia lucie în care ne-am pomenit şi de faptul că ţara umblă dezbrăcată – suntem pe dată învinuiţi de lipsă de patriotism şi de faptul că am divulga nu ştiu ce secrete de stat.
Un agrarian mi-a spus că trebuie să avem mândrie naţională şi să ne mândrim cu faptul că suntem moldoveni.
Da, ne mândrim cu faptul că suntem „moldoveni” şi vorbim „moldoveneşte”.
Ne mândrim cu faptul că suntem cotropiţi. Ne mândrim cu faptul că suntem săraci lipiţi pământului. Ne mândrim cu faptul că umblăm flămânzi.
Suntem unicul popor de pe glob care am ajuns să ne mândrim cu faptul că suntem proşti. Că ne lăsăm atât de lesne prostiţi.
Am ajuns să fim mândri pentru faptul că n-avem cu ce ne mândri!
Umblăm cu pantalonii rupţi în fund şi ne fudulim cu asta.
Am impresia că pantalonii rupţi în fund vor fi în curând declaraţi costum naţional al Republicii Moldova, în care vor dansa artiştii noştri şi cu care vom întâmpina sau petrece oaspeţii. Şi pe care-l vom apăra cu decrete. Vom ajunge să ne apărăm sărăcia prin legi şi decrete prezidenţiale. Ea fiind mândria noastră naţională.
Unii, bănuiesc eu, vor îndrăzni să scoată şi zimbrul din steme, ca să pună în locul lui păduchele. Asta se pare că doresc la ora actuală şi ideologii zeloşi ai republicuţei noastre independente şi suverane.
Parlamentarii cred că dacă de azi încolo vom vorbi „moldoveneşte”, şi nu româneşte, vom avea mai multă pâine.
Eu unul mă îndoiesc.
Acum două săptămâni, foştii deputaţi agrarieni s-au întâlnit cu actualii deputaţi agrarieni, plângându-se acestora din urmă că oamenii aproape că-i scot din sate cu furcile, fiindcă i-au minţit: în preajma alegerilor le-au făgăduit acestora marea cu sarea şi acum nu le pot plăti de peste jumătate de an salarii, că satele le mor de foame, iar soluţia pe care au găsit-o preşedinţii de colhoz ar fi una: să intrăm şi „mai ghine” în Rusia!
Vai, sărmanul nostru ţăran, cum mai poate fi prostit! Azi mor de foame toţi cei care au votat „spicul”. Dar ei tot cu diavolul ţin. Rusia e lihnită şi ea de foame şi se hrăneşte doar din furat: din ceea ce mai ia cu japca sau cu şantajul din fostele republici ale URSS.
De la 21 iulie 1994 (după Hristos), Republica Moldova vorbeşte „limba moldovenească” fără paranteze.
Imediat a început o „dezromânizare” isterică a statului suveran şi independent Moldova Sovietică.
Centrul Republican de Cultură şi Artă a fost închis în pripă, urmând a fi transformat în saună pentru Guvern. Totodată şi-a schimbat şi denumirea: din Centrul Republican de Cultură şi Artă – în Sauna „Drujba”.
Cel mai bun teatru din Moldova – „Eugen Ionesco” – a fost trimis in corpore, cu tot cu marii actori şi înalţii uşieri, la Căinări, doar din simplul motiv că actorii vorbesc o „stâlcită limbă moldovenească”.
Biblioteca românească „Onisifor Ghibu” a fost desfiinţată, cărţile fiindu-i aruncate în stradă.
Mi se spune că Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din republică a şi început să caute manuale cu grafie chirilică, pe copertele cărora ar scrie invariabil „limba moldovenească”.
„Istoria României” va fi înlocuită în şcoli cu „Istoria RSS Moldoveneşti”, iar unde aceste manuale nu vor putea fi găsite – cu „Istoria URSS”.
Dl. Paul Bran, rectorul Academiei de Studii Economice din Moldova, a fost destituit din motivul c-ar fi român, iar în locul lui e numit (de către Guvern!) un bulgar.
La Universitatea Agrară, în aceste zile, mi se spune, a fost deschisă o nouă facultate – Facultatea de Prostologie, care, se zice, va recruta preşedinţi de colhozuri direct pentru Parlament.
Nu mai ştii: care e zvon şi care e realitate?!
Totul s-a încâlcit în conştiinţa noastră.
Vai de capul nostru!
Găgăuzii înaintează Parlamentului de la Chişinău un proiect de lege privind combaterea separatismului prin acordarea de autonomii teritoriale. În acelaşi timp, ruşii propun moldovenilor să serbeze cu multă pompă aniversarea a 5O-a a „eliberării” moldovenilor de sub jugul moldovenilor. Şi aceştia acceptă cu bucurie!
Pentru acest dezastru, pentru cele ce ni se întâmplă azi şi ni se vor mai întâmpla mâine, vina o poartă deputaţii agrarieni, străinii ajunşi în fruntea republicii noastre, dar şi unii conducători de partide democratice care s-au prezentat dispersat la alegeri, adică şi dumneavoastră, dragi alegători, care, din cele mai bune intenţii, aţi votat pentru „albină”, „cheiţă”, „clopot”, „femeie cu copil”, „căsuţă”, „cântar” etc.
Dacă am fi avut încă nu 20 de deputaţi (exact câţi deputaţi au dăruit agrarienilor şi interfrontului conducătorii partidelor de orientare democratică), ci numai 5, am fi putut azi lesne contracara, bloca în Parlament orice hotărâre, orice amendament sau lege antinaţională.
Deocamdată, însă… Socialiştii şi agrarienii declară cu impertinenţă: „Cu minoritatea (parlamentară) nici nu vom sta de vorbă”. Iată-ne minoritate în propria ţară!
Astăzi, oamenii Moscovei, care au revenit la putere, ne apără independenţa.
De cine?! De noi înşine. Ei recunosc „independenţa” republicii numai în măsura în care ea e dependentă de Rusia.
Interfrontiştii şi nomenclaturiştii de odinioară, care luptau împotriva oricărui fel de naţionalism, sunt azi cei mai feroce naţionalişti „moldoveni”, care-l apără pe moldovean de „românizare”, dar nu de „rusificare” sau „găgăuzire”.
Un moldovean de la Mihailovca – Rîbniţa mi se lăuda acum mai mulţi ani: „Ia russkii moldovanin”.
Degrabă vom fi şi noi „Russkie moldovie”.
Iată ce vor să facă străinii şi înstrăinaţii din noi!
Relativ nu demult, la Moscova, un scriitor român a auzit câţiva moldoveni vorbind între ei româneşte. „Sunteţi români?”, i-a întrebat scriitorul, bucuros să schimbe câteva fraze cu nişte concetăţeni. „Nu”, i-au tăiat-o aceia rece, „noi suntem moldoveni ruseşti”.
De azi încolo, bănuiesc, vom fi cu toţii „moldoveni ruseşti”.
Ceea ce se întâmplă azi e trădarea idealurilor naţionale. A acelor idealuri şi idei lansate de prima Mare Adunare Naţională la 27 august 1989. Preşedintele Mircea Snegur mai crede şi azi că atunci noi, cei peste 800.000 de participanţi, am îngenuncheat în faţa domniei sale, şi nu în faţa Limbii. Care între timp ne-a fost furată. Trădată. Umilită. Scuipată.
Ar urma să convocăm de urgenţă o altă Mare Adunare Naţională, la care l-am invita şi pe preşedintele M. Snegur, pe alţi demnitari de stat, şi în cadrul căreia aceştia şi-ar face dări de seamă în faţa poporului: dacă şi-au respectat sau ba jurământul de a apăra neapărata noastră limbă.
Pe clădirea Universităţii din Bucureşti, citisem ceva mai demult o frază: „Dumnezeu e peste tot şi nicăieri pentru cei proşti”.
Cu cei proşti, nici Dumnezeu nu ţine.
Nici cu cei laşi.
Nici cu cei care nu vor să fie liberi.
Dar se ştie: lumea aparţine oamenilor liberi.
Ceilalţi sunt nişte condamnaţi.
Dar nu vom putea fi liberi atâta timp cât minciuna va sta în capul mesei. Cât vom aplauda fariseii şi hoţii. Cât vom tolera impostorii şi handicapaţii moral. Cât nu ne vom da seama cine suntem, ce limbă vorbim, care ni-i ţara, cine ne sunt prietenii şi duşmanii.
Republica noastră trece în aceste zile prin încercări grele.
Dumnezeu ne bate cu secetă, cu sărăcie şi cu idioţi. Cu idioţi care vor să facă din pactul Ribbentrop-Molotov Constituţie de ţară.
Minciuna dă pretutindeni în floare în Ţara deznaţionalizată şi stabilizată a Moldovei. Şi se pare că pentru multă vreme.
Bună dimineaţa, noapte!
Nicolae Dabija, 28 iulie 1994
