Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 22 august 2019.
Ion Hadârcă, la cei 70 de ani ai săi, e o personalitate unică, exemplară, cu vocaţie renascentistă, care a fost şi este călăuzit de idealul naţional.
E omul care a ştiut să adune, să mobilizeze.
Calmul aparent i-a ascuns totdeauna clocotul interior.
A trăit între cumpătare şi risc.
La sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 a fost mereu o ţintă. Diferiţi ţintaşi l-au ţinut în cătare. Dar el nu s-a lăsat ochit. Viteza cu care-şi trăia destinul îl scotea de fiecare dată din vizorul ochitorilor.
Oscila între politică şi literatură. Când era căutat în una, se afla în cealaltă. Când se părea că visează – el zidea. Când parcă se afla sus pe schele de construcţii viitoare – dânsul se-atingea cu palmele de cer.
Poet cu un cult aparte al cuvintelor. E poetul care a experimentat cel mai mult. Care a fost postmodernist înainte de postmodernişti. Şi nichitastănescian înainte de Nichita.
El rămâne şi azi unul din avangardiştii Poeziei. Lirica lui e plină de rost şi rostire.
Or, Ion Hadârcă a făcut nu doar istorie, ci şi istoria Poeziei. Le-a îmbinat. Le-a făcut să devină într-o perioadă o singură respiraţie. Fără creaţia sa, fără „Lut ars”, fără „Darul vorbirii”, fără „Cetăţile albe”, fără „Gheara de fum” ş.a., literatura basarabeană din a doua jumătate a celuilalt secol şi din cele câteva decenii din acest secol ar fi incompletă şi sărăcită.
„Cine are vocaţiune?”, se întrebase Titu Maiorescu, tot el răspunzând: „Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine”.
Chiar atunci când scrie despre el, Ion Hadârcă tot despre noi scrie. Un semn clar al „vocaţiunii”. Poetul de la Sângerei e cu dar şi cu har, pe care are misiunea să le împartă cu semenii săi. Ceea ce face de-o viaţă. De şapte decenii, el le umple potirele cu rouă. Zăpada lui e albă, cerul – siniliu, iar izvoarele – limpezi.
Să ne bucurăm!
Nicolae Dabija, 22 august 2019
