Am cunoscut-o pe-o alee cu salcâmi înfloriţi şi m-am îndrăgostit atât de mult de ochii ei de pisică sălbatică, încât am simţit că am să mor dacă n-am să-i mai văd. Aşa că n-am stat prea mult pe gânduri şi într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă am cerut-o de soţie. A acceptat fără să ezite, deşi încă nu eram convins dacă sentimentul acesta suprem care se numeşte iubire e unul reciproc.
Era un fel de dragoste fără dragoste, dar mi-am zis că altă dovadă în afară de zâmbetul ei, cu care se afişa mereu în faţa mea, ca la datorie, nici n-ar trebui să existe. Fiindcă dacă cineva îţi zâmbeşte de atâtea ori într-o zi, înseamnă că totuşi te iubeşte. De aceea nici n-am întrebat-o vreodată în toţi anii noştri de căsnicie dacă-i sunt drag. Îmi era de ajuns că o iubeam eu.
Însă, de la o vreme, simţeam în sufletul meu o durere inexplicabilă, care părea să fie una şi aceeaşi şi, totodată, alta. Iar când am încercat să-i destăinui că mă simt trist, neîmplinit, că am pierderi de memorie sau uit unde îmi pun ceaşca de cafea, ea mi-a zâmbit răutăcios şi mi-a spus că n-o interesează nimic din toate câte-i povestesc, fiindcă vina este doar a mea şi a bătrâneţilor mele.
Apoi, a mai încercat să-mi spună ceva, dar câinele nostru a început să latre din senin ca un apucat, aşa încât n-am mai auzit-o. Pentru o clipă am crezut că lătrăturile lui se aseamănă întocmai cu cuvintele ei. Şi atunci m-am gândit pentru prima dată că m-aş simţi mult mai bine dacă aş sta lângă un câine turbat, decât lângă ea.
Însă supărarea noastră n-a durat mult, fiindcă a doua zi era aniversarea mea şi urma să avem invitaţi. Ne-am împăcat mai mult cu privirea. Fiind convins că toate neînţelegerile au rămas în ziua de ieri. De aceea m-am ridicat în picioare să-i mulţumesc atât ei, cât şi oaspeţilor mei că n-au uitat de anii pe care-i împlinesc. Dar, până la urmă, n-am reuşit să rostesc niciun cuvânt, fiindcă doamna mea s-a uitat la mine încruntată ca şi cum se afla la vreo înmormântare sau avea în faţa ei vreun mort, zicându-mi pe-un ton de soldat să stau jos. Iar eu, ca un şcolar ascultător, m-am conformat, ascunzându-mă printre dărâmăturile trecutului, atunci când am întâlnit-o întâia oară.
Şi abia acum mi-am dat seama ce mă durea în fiecare zi şi nu ştiam: neiubirea, neiubirea ei.
Dar, în timp ce mă gândeam la acest lucru şi mă simţeam singur ca un vapor în largul mării, ea nici nu se uita la mine. Era preocupată de râsul ce-i gâlgâia în gât şi trebuia să-l împartă cu prietena ei de pahar. Eram năucit de atitudinea ei, fiindcă n-am crezut până atunci că această iubire prăpăstioasă mi-a pus cătuşe reci nu doar la mâinile din afară, dar şi la cele pe dinăuntru, încă de la începuturile ei.
Spre seară, când am încercat să avem o discuţie deja ca între niște duşmani cordiali, a recunoscut că dragostea aceasta despre care tot vorbesc nu există şi nici n-a existat. Dar a fost alta, una pentru bani şi averea mea, care i-a oferit posibilitatea să-şi cumpere farduri şi zdrenţe noi, cu care să se facă frumoasă pentru societate.
Iar eu sunt un visător incurabil şi-ar trebui să mă tratez. Cum – încă nu ştiu, fiindcă n-am aflat niciun spital care să te trateze de boala iubirii.
De atunci, nu mă mai pieptăn, nu-mi mai calc cămaşa, nu mă mai bărbieresc şi nici nu mai dorm. Nu mai am pentru cine.
Ies la plimbare în fiecare dimineaţă în aceleaşi haine şi cu barba încărunţită pe aleea de salcâmi înfloriţi. Le spun trecătorilor că din dragoste se poate muri. Dar ei doar dau din cap aprobator ca şi cum le vorbesc despre o toamnă răcoroasă care s-a întors înapoi în cerul ei şi nu va mai reveni niciodată.
