Ziua de duminică, 5 februarie, a adus nu numai aniversarea unui mare fotbalist, ajuns la 58 de ani (La mullți ani, Gheorghe Hagi!), ci și – sau mai ales – comemorarea a doi martiri ai neamului românesc, al căror destin s-a împletit într-o frățietate atât de frumoasă, de rodnică și de tragică.
Pe 5 februarie 1953, în temnița exterminatoare a Sighetului, păzită de gardieni coborâți din iad și de duhul rău al URSS-ului de peste granița din apropiere, își găsea sfârșitul Iuliu Maniu, la o lună după ce împlinise 80 de ani. „În celula 3 s-a stins lumina”, raportau torționarii de la Sighet bestiilor de la București.
Dacă Iuliu Maniu mai trăia exact o lună (una scurtă, de 28 de zile), ar fi putut primi – Dumnezeu știe cum – vestea cea mare: a murit fiara care i-a distrus viața, Iosif Vissarionovici Stalin (18 decembrie 1878 – 5 martie 1953).
Pe 5 februarie 1963, în temnița cumplită a Râmnicului Sărat, înghețată de crivățul de la Răsărit, a murit Ion Mihalache, cu 26 de zile înainte de a împlini 81 de ani. Prea-bunul învățător muntean pierea în anonimatul unor vremuri bolnave.
Dacă Ion Mihalache ar mai fi trăit câteva luni, ar fi știut că, printr-un miracol, nu va sfârși în temnița comunistă, ci va apuca să mai privească nesfârșitul cerului din curtea casei sale din Topoloveni: se apropia marea grațiere a deținuților politici, din 1963-1964.
Posteritatea va comemora și va omagia în veci doi lideri-martiri ai PNȚ, pe ale căror cruci va scrie, dăltuit în marmură:
-
Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953)
-
Ion Mihalache (3 martie 1882 – 5 februarie 1963)
Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache este un partid tânăr, dar în el s-au strâns energiile unor oameni care duc în spate multă istorie țărănistă. Liderii săi n-au lipsit de la dublul eveniment comemorativ Sighet – Bădăcin: Iuliana Gorea-Costin (președinte), Mircea Taloș (președinte executiv), Liviu Petrina (președintele Senatului partidului).
An de an, în jurul datei de 5 februarie, aceștia fac un pelerinaj profund și emoționant la cele două locuri ce vor fi legate-n veci de numele lui Iuliu Maniu: Bădăcin, satul în care s-a născut, a copilărit și a învățat să fie drept (sat ce acum face parte din comuna Pericei, județul Sălaj, la câțiva kilometri de Șimleu Silvaniei), și Sighetu Marmației, județul Maramureș, la granița cu Ucraina (fost hotar cu monstruoasa Uniune Sovietică), în a cărui închisoare a murit și în a cărui groapă comună i se află risipite oasele și astăzi.
Cu Dumnezeu în celulă
Pelerinajul s-a derulat în sens invers: sâmbătă la Sighet, duminică la Bădăcin.
Primul popas: Memorialul de la Sighet, pușcăria devenită muzeu grație eforturilor admirabile despuse, cu decenii în urmă, de poeta Ana Blandiana și de răposatul ei soț, Romulus Rusan. Zeci de țărăniști adevărați, majoritatea provenind din familii cu deținuți politici, au vizitat din nou holurile altădată sinistre și încăperile marilor suferințe, precum și curtea interioară a închisorii, dominată acum de un monument al durerii.
Pe holul central al închisorii-muzeu a fost oficiată apoi o slujbă religioasă în memoria martirilor de la Sighet. Vocile preoților ce-l pomeneau pe Dumnezeu au făcut să vibreze zidurile dintre care, în alte vremuri, torționarii staliniști au crezut că pot să-l alunge pe Dumnezeu.
Eșecul lor este însă grandios, pe măsura monstruozităților comise: sute de mii de oameni îl omagiază anual pe Iuliu Maniu și-i disprețuiesc pe slujitorii Satanei. Este marele triumf al lui Iuliu Maniu, peste timp, asupra torționarilor săi.
Conferință de nivel academic
Sala de conferințe a Memorialului de la Sighet a fost, apoi, gazda unei conferințe de înaltă ținută, cu vorbitori documentați, pasionați și pătrunși de solemnitatea momentului. Micronul a trecut de la români la basarabeni, de la profesori universitari la preoți, politicieni și la elevul Geo Velniceri, câștigătorul concursului tematic organizat de PNȚ Maniu-Mihalache, concurs la care au participat aproape 200 de elevi de liceu și de gimnaziu.
Din evocări n-a lipsit Basarabia, o rană istorică evocată excepțional de Alecu Reniță, fost deputat la Chișinău și publicist de clasă, participant activ la evenimentele istorice prin care Republica Moldova s-a desprins din „menghina” URSS, în 1991.
Timp de aproape trei ore, istoria s-a împletit cu emoția, într-o sală plină cu oameni ce păreau că asistă la o slujbă în catedrală. „Maestru de ceremonii” a fost Gheorghe Șiman, lider destoinic, șugubăț și carismatic al PNȚ Maniu-Mihalache în Ardealul de Nord, dar și foarte bun organizator.
La Cimitirul Săracilor
Alaiul țărănist s-a deplasat apoi la locul în care își doarme somnul de veci, fără mormânt și fără cruce proprie, martirul Iuliu Maniu. O groapă comună, dintre multele săpate de torționarii comuniști în vremea terorii roșii, găzduiește de-a valma rămășițele mai multor deținuți politici ai anilor ’50.
Într-o bună zi, acestea trebuie dezgropate, confirmate prin proba ADN și duse în curtea largă a casei de la Bădăcin, acolo unde Iuliu Maniu a cerut să fie înmormântat, alături de bunii și străbunii săi.
A nins și a viscolit în Cimitirul Săracilor de la Bădăcin, dar toți cei prezenți – în jur de 50 de suflete – au asistat la slujba în aer liber oficiată de opt preoți greco-catolici, lângă crucea comună ce străjuiește groapa la fel de comună.
La Bădăcin
Duminică, pelerinajul a continuat la Bădăcin, județul Sălaj, unde preotul Cristian Borz – un monument de bună-credință și de de tenacitate – l-a omagiat pe Iuliu Maniu, o dată în plus, la sluba oficiată în biserica greco-catolică, ridicată conform dorinței marelui politician.
Cuvintele părintelui Borz curgeau precum mirul cel tămăduitor și păreau să ungă rănile deținutului politic Iuliu Maniu, lovit fără milă de niște scelerați ai unor timpuri rătăcite.
Părintele Borz a devenit apoi, la Casa Memorială „Iuliu Maniu”, ghid prețios pentru o oră de istorie de înaltă clasă. Omul e pătruns de ceea ce prezintă, pentru că este cel care a făcut să existe această casă memorială. Timp de trei decenii s-a luptat cu toții balaurii birocrației, ai justiției și ai unui stat strâmb, reușind să facă din casa lui Iuliu Maniu un adevărat muzeu și loc de pelerinaj.
Cristian Borz a adunat acolo obiecte care i-au aparținut marelui politician (de trei ori prim-ministru) – unele unicat -, manuscrise, documente, scrisori, obiecte de mobilier, fotografii etc. A fost o muncă titanică descoperirea acestora în diverse gospodării sau colecții private, recuperarea lor și punerea într-o ordine impecabilă.
Fantastică a fost și munca de recuperare a proprietății ce a aparținut lui Iuliu Maniu (din păcate, doar a unei părți a acesteia, căci dușmanii au fost mulți, răi și influenți), precum și reconstruirea casei conform cu cea originală.
Dar părintele Borz poate fi mândru: lucrarea sa este o cărămidă pusă la baza istoriei noastre și un stâlp solid la Catedrala Adevărului.
Părintele Borz este mândru să-l slujească astfel pe Iuliu Maniu.
Iuliu Maniu ar fi mândru să vadă felul în care i s-a dedicat părintele Borz.
Voi nu dati 100 de stiri cu cutremurul, ca „redactorii” de la jalnicul site Hot News?
Ce înseamnă jurnalism și „condei” de valoare. Mulțumesc domnule Cartianu că faceți posibil așa ceva.
Felicitari pentru acest articol, este un gest de igiena morala elementara de a ne aduce aminte de marii oameni de stat ai Romaniei, intr-o perioada in care semianalfabetii (ciuca, marcel), plagiatorii (ciuca, bode, campeanu), penalii (nici nu stiu de unde sa incep, dar sa nu-l uitam pe marcel) si manelistii ocupa cel mai mult spatiu in mass media intr-un sistem esuat cu implicarea directa a unui vilegiaturist gaunos, indolent, ipocrit, si dedulcit la protocol, care nu a lasat nimic in urma in afara unui pdf colrat si intitulat pompos „Romania educata” (mai corect este Romania „educata”), care s-a usurat pur si simplu pe voturile celor de dreapta aducant PSD la putere pentru a se mentine la putere si la noi privilegii si sinecuri dupa terminarea actualei sinecuri, si care va ramane in istorie drept cel mai toxic presedinte postdecembrist dupa kgbistul bolsevic iliescu.