Clopotele și clopotarii fac parte din tradiția, ființa și istoria națională. Tăcerea lor îndelungată însemna moarte, robie sau dispariția obștii. Clopotele aveau vocea lor inconfundabilă, iar sunetele răspândite în comunitate aduceau un mesaj clar în fiecare casă. Oamenii înțelegeau imediat despre ce este vorba – fie că erau chemați la slujba religioasă, cinstirea sfinților, rugăciunea de dimineață sau cea de seară, fie că se vestea un incendiu, invazie sau deces.
Dangătele clopotelor adunau oamenii la biserică, iar în caz de năpastă, la o casă cuprinsă de flăcări sau de năvăleau dușmanii, le semnalau să se refugieze imediat, în codri sau în locuri ascunse.
Foarte mulți auzeau misterioasa voce a clopotelor ca pe o voce divină, venită din ceruri, de la îngerul păzitor, fiecare închinându-se și făcându-și semnul crucii într-acolo de unde veneau acele mesaje codificate, dar înțelese de toți, de la mic la mare.
Rar cine se învrednicea să devină clopotarul comunității, fiindcă dincolo de alte haruri − precum auzul muzical, evlavia și mânuirea sforilor – se cerea o responsabilitate deosebită să poți transmite cu exactitate melodia sau simfonia clopotelor, pe înțelesul tuturor. Obștea își selecta îndelung omul căruia să-i încredințeze clopotul satului, fiindcă alesul avea misiunea să dea comunității mesaje adevărate și clare, nu confuze sau mincinoase. Astfel, satul și clopotarul, pe temeiul încrederii depline, deveneau o singură ființă, un tot întreg.
Ce altceva erau intelectualii basarabeni, în anii 1986-1991, dacă nu clopotarii comunităților căzute în hibernare, lipsite de apărare, de memorie și auz? La început, puțini de tot, cu traume adânci în suflet, cu frica în oase, cu amintiri înfiorătoare despre „eliberare”, foamete, deportări, cu sârma ghimpată pe Prut și cu pistolul la tâmplă sau ceafă. Intelectualul de atunci se zbătea între minciună și adevăr, între întuneric și lumină, între libertate și închisoare.
Clopotnițele fuseseră aruncate în aer, iar clopotarii – călcați în picioare, umiliți sau asasinați în fața comunităților paralizate de spaimă. Cine ar fi îndrăznit să se pună în poară cu monstrul odios, cine ar fi crezut că o populație decapitată de elite, de gospodari, de înaintași mai păstrează în adâncul ei rădăcinile vii, veriga de legătură și continuitate a neamului românesc din Basarabia?
Când o mână de scriitori, de jurnaliști și cineaști au descoperit o scară la cer și au urcat pe ea, acolo sus, aproape de Dumnezeu, au găsit întregi clopotele răpite de ruși, clopote sfințite cu sângele martirilor și învăluite de duhul libertății și al dreptății. Din cei câțiva cutezători, nici unul nu s-a lăsat ispitit sau corupt de vanități și orgolii personale să se aventureze să tragă de unul singur clopotele. Prea rară șansă, prea uriașă povară să încerci, fără poporul tău, să reîntorci dangătul sutelor de clopote condamnate de satrapi la muțenie pe totdeauna.
Înțelepciunea acelor intelectuali curajoși peste măsură a fost să fie uniți pe vecie, să devină o suflare unică, iar în jurul lor să adune clopotarii din toate localitățile Basarabiei răstignite pe propria ei identitate și să transforme săptămânalul „Literatura și Arta” într-o tribună și clopotniță a întregului neam reînviat.
Se tace conștient de peste trei decenii, dar în acei ani de luptă și demnitate, Mișcarea de Renaștere Românească spărgea zidurile de închisori, destrăma spaimele colective, strivea sfidător interdicțiile impuse și subiectele tabu, răbufnea miraculos din adâncuri, ca un izvor de apă vie, puternic, de nestăvilit, adunând picătură cu picătură de pe harta sfâșiată și dând naștere la torentul năvalnic, încărcat de energiile descătușate ale mulțimilor dornice de dreptate socială și națională. În doi-trei ani, fiind uniți și însuflețiți de idealuri nobile, clopotarii de la Chișinău și din toate localitățile basarabene au trezit din „somnul cel de moarte” milioane de conaționali. Aceștia și-au cucerit – prin confruntări acerbe și lupte îndelungate – drepturile legitime de a vorbi în limba română și a scrie cu alfabetul latin, de a înălța Tricolorul românesc și a intona imnul „Deșteaptă-te, române”, de a transforma Prutul într-un „Pod de Flori” și a ieși cu capul sus din închisoarea rusească la 27 august 1991.
Știu că strig în pustiu, dar întreb: de ce Mișcarea de Renaștere Națională nu a ajuns o filă glorioasă de istorie, care să inspire generațiile tinere de „creatori”? De ce nu găsești în muzeele localităților galeria de luptători locali pentru cauza națională? De ce în școli nu se predă un curs special, în care elevii să vadă lupta părinților și bunicilor pentru a evada din imperiul rușilor și a se reîntoarce Acasă, la Țara-Mamă – România? De ce statul acordă o mulțime de premii anuale de sute de mii de lei și alocă milioane pentru editarea tonelor de maculatură, fără să încurajeze apariția unor cărți sau monografii care să readucă în spațiul public Mișcarea de Renaștere Națională, procesele și evenimentele care pot cultiva sentimentul de demnitate umană și de mândrie față de înaintași?
Cunosc o mulțime de oameni frumoși la suflet și la chip, care în anii 1985-1991 au tras clopotele ca să-și trezească poporul, cunosc eroii, care au luat arma în mână și au ieșit să-și apere vatra strămoșească în 1992. Ei parcă nu ar face parte din istoria noastră de ieri și de azi. Pe locurile sfinte, unde mai ieri lumea venea ca la Înviere, iar dangătul clopotelor unea oamenii și le dădea încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, răsare și crește iarba rea a nepăsării, aroganței și disprețului față de mulțimile abandonate. Stolurile de lăcuste au luat locul albinelor, iar trădătorii și trepădușii caută straie de voievozi. Impostorii și nulitățile își conferă titluri, distincții și premii. Uniunile de creație există pentru sine, își lustruiesc gloria cu numele celor pe care i-au hulit și îngropat, iar de poporul lăsat în întuneric le este rușine. „Oamenii de cultură” au trecut la ritualurile sectelor elitare, aruncând la coșul uitării adresele părinților și ale vetrelor de naștere.
Cine să fugărească fariseii din hram, cine să tragă clopotele, cine să trezească lumea din veselia sinistră, din serbările și festivalurile fără noimă, când alături curg râuri de sânge, iar Rusia imperială măcelărește mamele sfâșiate de neputința de a-și apăra pruncii abia născuți?
Intrebari fara raspuns. Asta reusesc rusii, prin vointa lor de a supune popoarele slabe, sa inoculeze cetatenilor din tarile vizate a fi sujugate deznadejdea si lipsa de incredere in forta lor proprie, pentru a nu se mobiliza in niciun fel. Nu lasati razboiul hibrid al rusilor sa va infranga mintea. Ei pe asta se bazeaza, ticalosi fiind, pana in maduva oaselor!