Stejarul lui Kotovski

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 2 august 2012.

Mă opresc zilele trecute cu nişte prieteni sub un stejar mul­tisecular din Codrii Orheiului.

– Acesta e Stejarul lui Ko­tovski, îmi spune cu mândrie unul dintre ei, orheian de baş­tină.

Stejarul e falnic, acoperă cu ramurile sale mai multe pâl­curi de stejerei şi stejăraşi din preajmă. Chit că are peste 500 de ani…

Când încep să mă îndoiesc că celebrul bandit l-ar fi sădit încă pe vremea domniei lui Şte­fan cel Mare, interlocutorul în­cepe să-mi citeze din culegerea „Stejarul lui Kotovski”, apăru­tă la editura „Cartea Moldove­nească” în 1977, strofe întregi:

Stă Kotovski sub stejar

Cu pistolu-n buzunar,

Şi ciocoii n-au habar…

Stejarul lui Kotovski pare mai în vârstă decât Stejarul lui Suvorov din raionul Ştefan-Vodă…

Şi decât Stejarul lui Kutuzov din Pădurea Tigheciului…

Şi aici încep să descopăr pentru mine un lucru ciudat: aproape toţi cotropitorii noş­tri au avut în trecut un hobby: când treceau printr-o localita­te moldovenească, acestora le plăcea să coboare de pe cal şi să sădească un arbore. (Se vede că aceştia purtau într-un car, în loc de tunuri şi obuze, puieţi.)

Astfel, până la 1989, Basara­bia era doldora de stejari sădiţi de Suvorov, Kutuzov, Rumeanţev, Potiomkin, Petru I, Ecate­rina (şi ea vestită „silvicultoare de popoare” aduse peste alte popoare…).

Nici furii nu rămâneau de ei. Astfel, Grigori Kotovski, ho­ţul de cai şi ucigaşul de evrei, cum ieşea dintr-o puşcărie, mai înainte de a intra în alta, planta arboret, ca în libertate să aibă unde să se ascundă.

Mai aflăm de-a lungul Basarabiei: „Izvorul lui Kotovski” – lângă Chiştelniţa, raionul Tele­neşti; „Fântâna lui Kotovski” – la intrarea în oraşul Orhei, pe şo­seaua ce vine dinspre Chişinău; „Cişmeaua lui Kotovski” – la Gangura, raionul Căuşeni… Ca şi cum marele hoţ a fost şi cel mai mare fântânar pe care l-a cunoscut vreodată istoria!

Şi în pădurea de la Cobâlnea creşte un stejar, numit „al parti­zanului Vanea”, care e cu mult mai în vârstă decât Stejarul lui Ştefan cel Mare, care freamătă lângă biserica din localitate.

Avem în Chişinău, într-o margine a Grădinii Publice „Şte­fan cel Mare şi Sfânt”, arbori plantaţi de Leonid Brejnev, Aleksei Kosâghin, Konstantin Cernenko, Nikolai Podgornâi, Iuri Gagarin…

Spiridon Vangheli poves­tea că, atunci când stejarul lui Gagarin creştea mai înalt de­cât stejarul lui Brejnev, cei de la Spaţii Verzi aveau indicaţii stricte să mai taie din crengile lui sau, cu macarale speciale, aşezate dincolo de grilajul de fier, să-i reteze din când în când vârful, dacă acela o lua razna către cer…

Nu se admitea ca arborele plantat de un simplu membru de partid să fie mai maiestuos decât cel sădit de secretarul ge­neral!

În istoria RSS Moldoveneşti de până la 1989, am avut: Pinul lui Petru I (sădit prin 1950), Răchita Ecaterinei a II-a, Mes­teacănul lui Potiomkin, Lem­nul-Câinelui al lui Bodiul ş. a., incluşi odinioară în toate ghi­durile turistice, pentru ca să ne putem şi noi mândri cu ceva.

La începutul anilor ’80, Ivan Bodiul, fost prim-secretar al partidului din RSS Moldovenească, intenţionase ca istoria să-l mai reţină printr-o faptă memorabilă: la una dintre vâ­nătorile sale prin pădurile ra­ionului Edineţ, dădu peste un stejar multisecular, el însuşi cât o dumbravă, pierdut printre alţi arbori, care abia dacă ajungeau până la pieptul falnicului ghin­dar.

Şi-atunci conducătorul atot­puternic al republicuţei a dat un ordin: ca stejarul să fie smuls cu tot cu rădăcini şi pământ cu ajutorul unor excavatoare şi macarale uriaşe şi mutat lângă şoseaua Edineţ-Cernăuţi, unde, fiind replantat, să bucure privi­rile tuturor celor care vor trece pe şoseaua respectivă.

Dar copacul, care număra peste cinci veacuri, rebotezat imediat „Stejarul lui Bodiul” în locul său nou – la o răscruce de şosele –, a prins să tânjească, să-şi scuture frunzele verzi în plină vară şi în curând s-a us­cat.

Mi-a fost dat să-l văd şi eu la începutul anilor ’80: era ca un cimitir de lemne ce mai zgâria norii, cu fruntea lui frântă, care protestase astfel pentru faptul că a fost deranjat de nişte oa­meni şi clintit de la locul său din străveac.

Acest lucru se întâmpla în­tr-o perioadă de falsificare cra­să a istoriei noastre. Ea trebuia rescrisă cu tot cu oameni, cu evenimente, cu peisaj.

Din păcate, afirm cu triste­ţe acest lucru, până şi arborii noştri multiseculari ajunseseră într-o vreme să fie folosiţi ca material didactic pentru istori­ile altora.

Pe când creaţiile noastre po­pulare de acum un secol sau mai multe afirmă cu totul alt­ceva:

… Ştefan-Vodă-nveselea

Şi la luptă purcedea

Peste munte şi muncel

Cu tot codrul după el.

Vai de ungurul semeţ

Ce lupta c-un brăduleţ!

Vai de leah, vai de tătar

Ce lupta cu un stejar!

Vezi în acest sens poemul „Ştefan-Vodă şi Codrul” de Vasile Alecsandri, dar şi alte poezii populare, în care copa­cii noştri ţin cu noi, şi nu cu cei care vin peste vatra noastră ca s-o cucerească.

Şi atunci, de ce oameni de mai încoace şi-ar fi bătut joc într-un atare hal de ei, minţind istoria?!

Nicolae Dabija, 2 august 2012

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”