O convorbire telefonică interceptată de serviciile ucrainene între un soldat rus care participă la invazie și soția sa relevă că unitatea respectivă a refuzat să meargă „mai departe” din cauza lipsei de încredere în comandantul acesteia! Soldatul pare deprimat, relatează că superiorii și-au luat primii tălpășița și că, din 1.500 de oameni, câți au fost inițial, „au rămas mai puțin de 100”. Episodul se încadrează în peisajul mai larg al numeroaselor rapoarte despre dezertări, moral scăzut, neglijență și incompetență din partea comandanților.
Situația din unitatea respectivă nu e deloc singulară. Serviciile occidentale de informații estimează că, în acest moment, pentru a mai reuși micile câștiguri teritoriale, rușii sunt nevoiți să recurgă la bombardamente prelungite de artilerie, care să distrugă totul înainte ca infanteria să atace. Este unica strategie care mai funcționează, pentru că militarii refuză să mai ia cu asalt pozițiile ucrainene. Lipsa echipamentelor și a hranei, planurile de luptă superficiale, faptul că armata îi înșală la bani și absența motivației îi fac pe ruși să se sustragă pe cât posibil de la executarea ordinelor.
În discuția de mai jos, soldatul îi relatează soției că „totul este de rahat. N-avem nici măcar echipamente cu vedere termală pe timp de noapte” și „comanda e de rahat”. Nevasta pune piciorul în prag, văzându-și soțul nehotărât, și îi ordonă: „La naiba cu asta, nu te duci! Cei care sunt deștepți și-au «sucit deja gleznele» și au plecat acasă. Tu de ce nu ești deștept?“.
„Brigada avea… câți? 1.500 de oameni. Din personalul de stat major, poate că au mai rămas câteva zeci. Am rămas mai puțin de o sută de oameni aici…“
(R)=Soldat rus (W)=Femeie (soție)
„(R): Am merge mai departe, doar că comandamentul nostru nu este deosebit de plăcut…
(W): Poate mai bine să nu riscăm, atunci?
(R): Comandantul brigăzii spune că nu a mai rămas personal de stat major, iar brigada avea… câți? 1.500 de oameni. Din personalul de stat major, poate că au mai rămas câteva zeci.
(W): Cum așa? Unde au plecat? Au plecat cu toții, sau ce?
(R): Da, 200, 300…
(W): Oh, Doamne!…
(R): Ei bine, unii au refuzat…
(W): Au plecat acasă?
(R): S-au întors… să scrie rapoarte.
(W): Poate că ar trebui să te duci și tu?
(R): Nu știu, după cum spuneam, am rămas mai puțin de o sută de oameni aici…
(W): Oh, Doamne… (…) Deci la ce te gândești, vrei să mergi mai departe sau ce?
(R): Să mergem mai departe sau să plecăm cu rușine… Nu știu.
(W): La naiba cu asta, dacă comanda este groaznică, atunci de ce să mergem? Ce rost are să riști dacă, obiectiv, lucrurile nu sunt bune? Atunci e mai bine să nu mergi! Ai vreo posibilitate să rămi pe postul tău sau ceva de genul acesta?
(R): Nu știu, probabil că nu, fie înainte, fie…
(W): Deci nu se poate? Adică ai spus că a fost cineva care a rămas fără să meargă înainte.
(R): Nu știu, nu am discutat încă.
(W): Doar că mă uit la știri și nu se prezice nimic pozitiv pentru viitor.
(R): Poate… nu știu, nu m-am mai uitat la știri de ceva vreme. Mulți dintre ai noștri fug, nimeni nu vrea să plece (pe front – n. red.).
(W): Evident!
(R): Bineînțeles, dacă totul ar fi decent… dar nu, comanda e de rahat, totul se duce de râpă.
(W): Corect, corect…
(R): Fără provizii…
(W): Aprovizionarea e și ea proastă?
(R): Păi, totul e vechi, nu avem nici măcar vedere pe timp de noapte. Nu avem imagini termice, nu avem vedere pe timp de noapte.
(W): Unde aveți de gând să mergeți atunci? Refuză, la naiba cu asta!
(R): O să vedem.
(W): Ce e de văzut? Cum o să pleci dacă nu ai nimic?
(R): E bine ziua, dar noaptea…
(W): Și ce se întâmplă noaptea? La naiba cu asta, nu te duci! Cei care sunt deștepți și-au „sucit deja gleznele” și au plecat acasă. Tu de ce nu ești deștept?
(R): Eh, o să vedem, o să ne mai gândim.“
