Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 25 august 2016.
Noi, generaţia de la 1991, n-am dorit independenţă de dragul independenţei, ci am vrut-o ca pe un prim pas de revenire acolo de unde am fost rupţi, la familia noastră românească şi la familia noastră europeană.
O Basarabie independentă de România, de la care Hitler şi cu Stalin au rupt-o la 28 iunie 1940, e la fel de independentă ca lacrima de ochiul care a plâns-o.
Cum poţi fi „independent” de durerea lui Mihai Eminescu din poemul „De la Nistru pân’ la Tisa…”, de zbuciumul basarabeanului Alecu Russo din „Cântarea României”, de suferinţa din Siberii, care a trezit în el dorul de Ţară, a lui Constantin Stere?! De Limba Română? De Doină şi Horă? De moşi şi strămoşi? De nepoţi şi strănepoţi?!
Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, ne ceartă cu aer de vulpe bătrână că nu ştim să-i fim suficient de recunoscători Imperiului de la Răsărit: „Noi, spre deosebire de România, recunoaştem identitatea voastră moldovenească”.
Păi, cum să n-o recunoaşteţi, dacă voi aţi creat-o? Ca şi aşa-zisa „limbă moldovenească”, alta decât limba română. Ca şi aşa-zisa „naţiune moldovenească”, alta decât naţiunea română, ca şi RSS Moldovenească, pe care aţi „croit-o” pe o bucată de pământ românesc…
La 27 august 1991, când din URSS ieşiseră toate fostele republici sovietice, inclusiv Federaţia Rusă şi Ucraina, în ea rămânând doar RSS Moldovenească, ne-am declarat şi noi „independenţa”. Faţă de cine? Nu faţă de URSS, care nu exista. Ci faţă de România. Ca să nu mai putem reveni Acasă.
Poporul român este unul dintre cele mai mari din Europa. Dar şi cel mai fărâmiţat.
Părţi din el, cu tot cu teritoriul istoric de formare a acestuia, se regăsesc aproape în toate ţările care-l înconjoară.
Ne stă bine aşa? Unii cred că da. Eu cred că nu.
Avem toate şansele să devenim o ţară prosperă dacă reuşim să adunăm teritoriile pierdute (furate de vecini) într-o singură ţară.
Iar Republica Moldova (Basarabia) n-a fost, în istorie, niciodată ţară. Ea a fost doar parte de ţară. Ruptă de la întreg şi proclamându-se stat, ar fi firesc ca ea să nu mai condamne trecutul blestemat, care a detaşat-o de la întreg, creându-i un alt destin, ci să-l venereze, să laude tot ce a binecuvântat-o ca ţară: rapt, crime contra propriei populaţii, deportări, lipsirea de nume, de limbă, de istorie…
Din punctul de vedere al logicii, părinţii Republicii Moldova sunt Hitler şi Stalin, nu deputaţii de la ’91. Care n-au făcut decât să reconfirme ceea ce făcuseră cei doi fii ai lui Satan în 1940.
Monumentele celor doi criminali ar fi trebuit să fie azi înălţate în toată Basarabia, şi nu cele ale lui Ştefan cel Mare, care nu a sfâşiat, ci a apărat ţara ca ea să fie întreagă, a unit-o, el n-a pus graniţă pe Prut şi nici în mintea moldovenilor săi. Marele voievod s-ar întreba azi: cum să rupi o limbă în două şi să faci două limbi? Cum să rupi o ţară în trei sau patru şi să ai tot atâtea „ţărişoare” şi „ţărişoricuţe”? Cum să construieşti stat dintr-o nedreptate şi să te mândreşti cu asta?
Dacă în 1991 am fi avut la conducere vizionari, oameni cu dragoste de neam, iar Declaraţia de independenţă s-ar fi numit Declaraţie de Reunire, altul ar fi fost destinul nostru azi: am fi fost membri ai Uniunii Europene şi ai NATO, am fi iniţiat cu Ucraina (şi nu cu Federaţia Rusă, ca-n 1992) tratative pentru schimb de teritorii, cum arătau acestea înainte de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, am fi avut salarii şi pensii europene (de 40 de ori mai mari ca în Republica Moldova), am fi fost feriţi de corupţia generalizată cu furturi de miliarde (de la 1991 încoace – mai mult de 30!, bani publici ajunşi în conturi purtând numele unor Oleg Voronin, Vasile Iovv, Dodon, Greceanâi, Shor, Platon, Mişin ş.a.), am fi evitat războiul cu Federaţia Rusă, de la Nistru, care trebuie numit cu numele lui: Războiul pentru Independenţa Republicii Moldova. Care încă nu s-a încheiat.
Din păcate, independenţa în sine n-a adus nimic bun poporului Republicii Moldova: nici bunăstare, nici pace, nici siguranţă în ziua de mâine.
În 1991 am fost păcăliţi. Suntem o generaţie de păcăliţi.
O ţară nu poate fi independentă, chiar recunoscută ca atare de circa 200 de ţări ale lumii, dacă locuitorii ei au mentalitate de sclav.
Sclavii care ne-au condus vreme de 25 de ani nu au putut face dintr-o ţară de sclavi la nivel de populaţie un stat cu adevărat liber, căci asta înseamnă independent.
Aştept să ne înghită Uniunea Eurasiatică a lui Putin, ca să preluăm lupta noastră pentru independenţă de la capăt. Pentru ca măcar atunci să ne vină mintea la cap şi să spunem: vom putea fi independenţi cu adevărat doar fiind cu tot Neamul Românesc la un loc, cu toată istoria noastră pe care am edifica-o împreună cu cei de la care am fost rupţi şi cu Limba Română fără de graniţe trase prin mijlocul ei.
Nicolae Dabija, 25 august 2016
Foarte triste aceste cuvinte prin care marele scriitor Nicolae Dabija, chiar si dupa ce a plecat la ceruri, ne aminteste ca avem o datorie neimplinita fata de neamul romanesc: reintregirea neamului.
Sa-i promitem ca o vom indeplini? Suntem noi capabili sa o facem?
Sa speram ca Dumnezeu ne va ajuta sa avem mai multa minte si mai multa vlaga?