Acasă Cultură Despre Isus Hristos, cu un singur "i"

Despre Isus Hristos, cu un singur „i”

După 13 ani pe băncile şcolilor de teologie ortodoxă, plus alţi 12 petrecuţi în altare, încă mă miră energia investită în bătălii născute moarte. Sute de milioane de copii se culcă seara flămânzi, în timp ce alte sute de milioane de bătrâni se sting singuri pe planetă. Miliarde de oameni simt lipsa sensului vieţii, agăţându-se, cu disperare, de orice surâs şi mână întinsă. Războaie, genocid, chin.

Trăim pe un pământ despre care Jacob Bohme, în secolul al XVI-lea, spunea: “Dacă toţi munţii ar fi cărţi, toate lacurile cerneală, toţi arborii condeie, şi încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii.” Într-adevăr, dacă Universul şi-ar urla suferinţa ne-ar curge sânge din timpane.

Mircea Eliade definea “omul inteligent” ca fiind cel care confundă cel mai puţin forma cu esenţialul. Părinţii Bisericii Creştine spuneau la fel, folosind cuvântul discernământ. Şi totuşi, ne aruncăm, cu dinamism şi patimă, în lupte cu mize inexistente. Un „ i “ sau doi, când scriem numele Mântuitorului? Dacă e cu un „ i “, de ce e? Oare, nu e corect cu doi „ i “? Şi dacă e, de ce e? În sfârşit, acest „ i “, adăugat sau nu, trezeşte conştiinţe pe care le-ai fi crezut moarte.

Recunosc, e frustrant, dezarmant chiar, ca după ce ţi se citesc textele pe care le-ai scris, mustind de îndemnuri la iubire, în care figura centrală e Dumnezeu iubitor, cu o cruce în spate, biciuit şi scuipat de ingrata făptură umană, prima întrebare să fie: “Dar de ce Isus cu un singur „ i “? Şoc! Pe bune? Hai, nu, serios? Cu asta aţi rămas din tot ce-am spus, te întrebi? E băşcălie sau cum? Desigur, a doua lovitură o primeşti în clipa când afli că nu, nu e băşcălie.

Faci ochii mari şi-ţi promiţi că te laşi. De scris. De fapt, de toate. Te bagi într-o peşteră, în deşert, tragi bolovanul şi stingi lumina, definitiv. Apoi îţi dai seama că nu e o opţiune chestia cu peştera, că încă eşti tânăr şi mai ai multe de făcut şi spus. Faci o cruce mare, te uiţi la propriile neputinţe şi spui: „Doamne, dă-mi răbdare.” De obicei, dă, să ştiţi.

O altă variantă, preferabilă deşertului, ar fi să redai devenirea teonimului hristic în istoria tipăririi Bibliei pe plaiul mioritic, unde a cunoscut ambele versiuni de scriere.

Că la început, „Isus” fusese grafia preferată în Ţările Române. „Codex Sturdzanus”, în secolul al XVI-lea, vorbeşte despre „Isus”, nu „Iisus”. În secolul al XVIII-lea, „Triodul” de la Râmnic foloseşte deopotrivă „Isus” şi „Iisus”. În secolul al XIX-lea, forma „Iisus” s-a generalizat în spaţiul românesc, ca aliniere la lumea ortodoxă greacă, a cărei limbă impune scrierea cu doi „ i “. În Apus, Biserica Romano-Catolică, occidentală, a rămas la varianta „Isus”. Aşadar, considerentul a fost identitar şi mai puţin teologic.

În concluzie, modul în care scriem numele Mântuitorului nu este unul esențial şi nici o abdicare de la dogma creştin ortodoxă. Importantă este atitudinea noastră faţă de Cel care poartă acest nume.

Cu un „ i “ sau doi, iubirea, iertarea şi smerenia rămân oxigenul vieţii creştine. Singura cale de a transforma lumea într-un loc frecventabil nu e „ i “-ul, ci „eu”-ul. Acolo trebuie să ajungă Dumnezeu şi Evanghelia Sa. Să nu confundăm forma cu esenţa şi nici gratiile cu libertatea.

Uleiul care lipsea din candelele celor cinci fecioare deznădăjduite, rămase fără mire, în faţa uşii închise, semnifică lipsa iubirii, fără de care vieţile noastre rămân stinse, fără flacără. (Matei 25.1:13) Dincolo de filologie şi scolastică rece, rămân, fundamental, credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar sfântul apostol Pavel spunea că „ …mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Cor. 13.13) Să nu uităm!

 

Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar

loading...

1 COMENTARIU

  1. Omul este croit după un tipar bun. De la Baruch Spinosa încoace credem tot mai mult în legile lui Dumnezeu care aduse pe un calapod uman înseamnă bunăstare și mers jovial pe drumul cunoașterii eului uman și mai apoi pe fluviul ignoranței. Omul face bine locului. Sărac sau bogat omul poartă cu sine pecetea unui mileniu de care ne despărțim cu greu. În anul Domnului 1054, templierii englezi au afirmat că fără credință în Înviere orice Monarhie sau orice Regalitate se duce în derizoriul inuman de care ne e frică. Vizigoții cu vizierele pe chip au strigat: Dumnezeu nu există ca să salveze. S-au luptat în câmpiile Galiei. La final de război între templieri și vizigoți, Dumnezeu a apărut în frumos și verde și a zis celor două tabere: Biblia mea e încă Cuvântul.

    De atunci căutăm adevărul. Mai înainte de 1054, Platon și Aristotel au căutat de la poale de munte sarazin la stelele punice, au căutat adevărul pe care Hașem la scos la iveală, lui Hector. Dacă oamenii sunt slabi și cetatea e slabă și mohorâtă. Nu vom pricinui un mare rău iubind Biblia și nici nu vom muri ascultând muzica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here