Crucea Bunicilor

6
929
Liviu Petrina și Crucea care-l emoționează atât de mult...

Aproape de hotarul dintre satele Ciceu-Giurgești și Negrilești din Țara Ciceului, pe partea dreaptă, este o cruce – Crucea Bunicilor mei.

Domeniul Ciceului, aflat în mijlocul Transilvaniei, pe ambele maluri ale râului Someșul Mare, întins pe vreo 70 de sate, a fost al Moldovei lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, al lui Petru Rareș, moștenit din Împărăția Dacilor.

Capitala Țării Ciceului era între Ciceu-Giurgești și Ciceu-Corabia, biserică și mănăstire, mai jos, pe Someș, la Vad. Românii moldoveni aveau aici doi pârcălabi, deci o bază militară solidă.

Cetatea Ciceului se regăsește în cuvintele poetului și omului politic Ioan Alexandru: „În inima Transilvaniei, pe un muncel – cumpănă între 67 de sate românești – se înalță ruinele străvechii Cetăți pe poarta căreia priveghea capul bourilor voivozilor Moldovei, Ștefan Cel Mare, Petru Rareș, Lăpușneanu, înainte de unirea lui Mihai Viteazul cu mai bine de un secol”.

Prin partea aceasta de Românie, pe malul drept al Prutului, războiul Colhozului contra Țăranului Român a început în 1949 și a durat 40 de ani.

Ca și alte familii de țărani, familia noastră a dat jertfe în acest război teribil: ne-au murit Bunicul și doi unchi…

De aceea, când, după 1989, am ajuns în Parlamentul de la București, am strigat din toți rărunchii „Desființați CAP-urile, colhozurile! Astăzi, Țăranul Român a câștigat războiul cu Colhozul adus de ocupantul rus!”.

Liviu Petrina și spiritul lui Iuliu Maniu

Înainte de 1989, mă frământasem în fel și chip să fac ceva pentru a participa la rezistența împotriva acelei ocupații, pentru a sprijini  pe Țăran în bătălia sa cumplită. Mi-a dat Dumnezeu gândul să ridic o Cruce, o Răstignire pe pământurile bunicilor răpite de colhoz.

I-am rugat pe Părinții mei să pregătească cele necesare, Cristul din tablă pictată, lemnul de stejar, gardul dimprejur, florile din preajma Crucii. Am pus pe masă ceva bani pentru această lucrare. De câte ori mergeam Acasă, la vreo 500 de kilometri distanță de București, în vacanță sau după o brumă de alimente, mai întrebam cum merge cu pregătirea Crucii. Primeam răspunsuri evazive – „o să se facă, până mai vii va fi gata”. După câțiva ani buni, am stăruit mai mult, mâhnit că se tot amâna ridicarea Crucii.

Atunci, Tata mi-a spus, cam tăios: „O facem și o ridicăm, cu o condiție, să nu fii tu în sat la vremea aceea, să nu ai ceva neplăceri la serviciu, la minister”. (Eram diplomat de carieră în Ministerul de Externe, de unde am fost eliminat politic în 1986.)

Am acceptat imediat condiția, pe mine mă interesa să se ridice Crucea.

Între satele Ciceu-Giurgești și Negrilești, în plin câmp, pe vechile pământuri cumpărate cu bani buni, munciți în America, la construcția de căi ferate, de un Țăran – Petru Borodi –, te întâmpină astăzi o Troiță, o Răstignire, cum îi spun oamenii locului.

După pregătirea celor necesare, lemnul a fost adus haiducește, de Tata, împreună cu doi nepoți. Cioplit în fugă, formată Crucea, pământul reavăn primitor, fericit să aibă parte de un semn că adevăratul proprietar nu se lasă prin urmași să fie furat de avutul său, Crucea Bunicilor s-a înălțat cutezătoare și semeață și veșnică la timpul și locul cuvenit.

Așa se cuvine – astăzi și în secolul-secolelor – să ne strigăm pe nume proprietățile, așa se cere și unui Neam să ne luăm drepturile noastre din mâna răpitorilor, să stăpânim Țara până la marginile spațiului etnic al Românității.

„A Unsprezecea Poruncă” – spunea Corneliu Coposu – „în cazul în care Generația mea nu va reuși să re-aducă Basarabia între fruntariile Țării noastre, atunci rămâne ca o A Unsprezecea Poruncă să adăugăm la Decalog, pentru tinerii care ne urmează, să re-aducă dânșii Basarabia la Patria-Mamă, România!

Pe când încă, senini în preajma Crucii ridicate, mai degustau pancovele și roteau paharul cu horincă, a sosit un automobil și a frânat amenințător.

– Ce se întâmplă aici, tovarăși?!?, a strigat femeia-primar comunist, coborând furioasă din automobil împreună cu milițianul, cu directorul de cămin cultural și cu un secretar de partid de la județ.

– Ce se întămplă, bade Augustine? Ce faceți aici?

Tata, calm, răspunse cu glas rar:

– Io tocmai mă duceam la vale, să aduc apă să ud florile astea ce le-a plantat femeia mea…

– Lasă-mă cu florile, de ce ați pus Crucea asta aici ?

– Aici sunt pământurile pe care le-a câștigat socrul meu, fie iertat, Petrea Borodi, cu banii munciți în America, la căi-ferate…

– Dă Crucea imediat jos! Să poate?!? Dă Crucea jos, acum, imediat, m-ai înțeles?

– Crucea…, noi am pus-o de amintire pentru părinții Soției…

– Dă Crucea jos, acum, imediat, m-ai-înțeles?!?

– Io am pus-o să fie aici, io nu am pus-o ca s-o dau jos.

– Dă Crucea jos!

– Dacă vreți s-o dați dumneavoastră… Io, unul, nu o dau. Am și auzit că, la care dă cruci jos, i se uscă mâna…

Atunci, Tovarășul-de-la-Județ a strigat:

– Măi, tovarășe, nu pricepi românește? Ia vino, să-ți explic eu!

L-a luat pe Tata violent de braț, l-a împins înainte, să-i explice între patru ochi, s-au îndepărtat amândoi, iar când cei de lângă Cruce nu mai auzeau, Tovarășul-de-la-Județ, chiar el însuși, i-a șuierat printre dinți:

– Nu da Crucea jos, ăștia m-au chemat, sunt  fricoși, nu da Crucea jos, m-ai înțeles?

Au revenit la Cruce, Tovarășul-de-la-Județ repetând mereu: „M-ai înțeles? M-ai înțeles  M-ai înțeles?”.

Părinții mei au rămas singuri, au reapărut și nepoții ascunși prin lanul de porumb, au terminat lucrarea și mâncarea și băutura.

Când Crucea a luat în stăpânire acel metru pătrat de teren ceapist/colhoznic, în vremurile acelea urâte, amenda prescrisă era de 5.000 de lei, bani buni atunci, de o vacă bună cu lapte. Nu au plătit amenda, apoi s-a prescris. Iar femeia-primar l-a rugat de câteva ori pe Tata să schimbe măcar anul de pe Cruce, cum se pune de obicei, să indice în loc un an mai vechi, „înainte de a fi eu primar”…

– M-oi sfătui cu Femeia mea, Crucea îi pentru părinții dânsei…, repeta Tata de fiecare dată. Și așa a rămas Crucea cu anul ridicării, până la Revoluția din Decembrie 1989, până astăzi.

După 10 ani, un vânt puternic a răsturnat Troița, căci lemnul, deși de stejar masiv, fusese adus direct din pădure și înfipt încă verde în pământ și pus repede să primească imaginea lui Crist.

Bătrânii care o ridicaseră au ajuns acum și mai bătrâni, încât vreo două-trei săptămâni Crucea a stat așa, părăsită, ca în priceasna cunoscută…

„N-am găsit oameni –  zicea Mama –,  eu nu mai pot umbla așa ușor, Tata nu mai e în putere ca altădată. Da’, totuși, până la Paști o vom ridica, negreșit!”

Aprilie 1994, mai era o săptămână până la Paști, plec spre seară cu prietenul meu Iftene Pop, cel mai mare specialist în buna-vecinătate din lume, vrednic apărător al drepturilor la re-Unire ale românilor de la est de Prut, plec spre Moara Bunicilor, el voia să revadă locurile pe unde mai fusese înainte de a pleca în Suedia.

Pe drum, îi spun din nou povestea Troiței, cum a fost ridicată în fugă, cum i s-a cerut să fie dată jos imediat, cum a apărat-o Țăranul – „Eu mă și tem să o dau jos, am auzit că se uscă mâna la cel care ar da-o”. Cum au amânat tovarășii, sosiți în viteză la fața locului, luarea unei hotărâri. Cum cel mai mare dintre ei, între patru ochi, l-a încurajat pe Țăran să nu o dea jos, ba chiar zicându-i: „Și Tatăl meu are în plan să ridice o Troiță pe pământurile noastre…”

Sosind noi în preajma Troiței, vedem oprită o mașină Dacia albă, iar în jurul Crucii – doi bărbați necunoscuți, o femeie și câțiva copii, lucrând de zor cu toții. Mi-am închipuit că i-a rugat mătușa Delamoara. Mă miram că dânsa nu-i de față, n-ar fi lipsit în asemnea împrejurări, în mod normal.

– Păreți hotărâți să rezolvați situația, să ridicați Crucea, le-am zis eu, după „Bună ziua!”. Dar nu prea aveți unelte. V-ar trebui un par de fier, să scoateți partea rămasă în pământ, un fierăstrău, să tăiați partea putredă, un…

– Suntem în trecere, facem cu ce avem, mi-au răspuns scurt, fără să se uite la noi.

– Eu sunt de-al casei, fug peste vale, la Moară, vă aduc ceva unelte.

Când, după câteva minute, am revenit în fuga-mare, Crucea se înălța încet la locul dânsei, abia de am mai putut face noi un gest de ajutor.

Am mulțumit apăsat oamenilor străini. I-am întrebat: „Cum? De ce?”.

Ne-au spus că, trecând în sus, cu o zi înainte, hotărâseră să ridice Troița, „dacă până coborâm noi nu o ridică alții”.

Ne-am despărțit, după ce am spus o rugăciune împreună, lângă Troiță.

Mătușa și Unchiul, Tata și Mama cu greu au crezut cele întâmplate, povestite de mine.

Cei care au re-ridicat Crucea or fi fost Oameni?… or fi fost Îngeri?…

Hristos a înviat și pentru Neamul Românesc!

Liviu PETRINA

6 COMENTARII

  1. Daca ortodoxia noastra n-ar fi atat de toleranta, alt curaj ar fi avut oamenii de pe meleagurile astea, macar sa-si fi aparat credinta si traditia crestineasca…Te minunezi cand vezi ca au mau ramas oameni patrunsi de respect pentru cele crestinesti….mai ales dupa urgia comunista care a zapacit mintile oamenilor….

  2. Daca nu ar fi un fanatic sustinator al ortodoxiei radicale,cu femeia tratata ca sluga in familie si mai ales sustinator aprig al „familiei traditionale”,as fi avut respect macar pentru faptul ca e un taranist ,dar opiniile sale religioase,atat de retrograde pentru secolul 21,anuleaza totul.TOT SENIORUL SI VECHII LUPTATORI AI PNT ,CA ION DIACONESCU,NEPOTUL MARELUI ION MIHALACHE,RAMAN CEI MAI DE RESPECTAT OAMENI POLITICI PE CARE I-AM PRINS INCA IN VIATA,NOI,CEI NASCUTI IN DICTATURA COMUNISTA!!

    • Numai TÂMPENII debitezi, mă: chiar NU vezi că ești „PE DINAFARĂ” în toate…, că nu citește nimeni prostiile tale?!!!

      Cum își permite una ca tine să-l jignească pe Domnul Liviu Petrina, un MODEL (din decembrie 1989 până în ziua de azi!) de PATRIOTISM, DEMNITATE, BUN-SIMȚ, ONESTITATE și CINSTE, un OM pe care Corneliu Coposu l-a ținut în preajma sa până la moarte!!!

      Chiar NU vezi că SCÂRBEȘTI pe toată lumea, mă?!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here