Aceşti copii crescuţi fără părinţi sunt din ce în ce mai mulţi. Pe străzi, în orfelinate sau în casele părăsite de la ţară.
Copii abandonaţi, cerşetori, singuri, mereu cu privirea tristă ori cu sentimentul că nimeni n-are nevoie de ei. Fiindcă primii care i-au trădat au fost părinţii. Şi atunci, cum să mai creadă în oameni sau în bunătatea lor?
Îi putem observa la câte un colţ de stradă sau umblând printre maşinile care se opresc la semafoare.
Doar că uneori am impresia că aceştia nu-şi doresc atât de mult pomana noastră, cât îi căută pe taţii şi mamele lor. Poate, cine ştie, vor trece pe acolo şi-i vor lua acasă.
Copii îndureraţi, pe care nu i-a salvat nimeni, trăindu-şi suferinţa în tăcere şi singurătate. Invidioşi mereu pe alţii de vârsta lor, care au o casă, o soră, un frate, o familie sau cui să spună „Noapte bună!”. Or, merg la şcoală, au haine frumoase şi ghiozdane noi. Şi chiar dacă mulţi dintre părinţii lor sunt plecaţi peste hotare, aceştia au ştiut să înlocuiască iubirea părintească cu jucării, cadouri scumpe şi bani.
Iar ei, copiii uitaţi, nu au decât o pereche de adidaşi rupţi prin care li se văd degetele de la picioare şi o felie de pâine pe care o împart din când în când cu câinii vagabonzi, unicii lor prieteni.
Copii care au îmbătrânit de dor şi aşteptare, atenţi la orice zgomot şi mişcare. Poate, cineva se va apropia totuşi de ei şi le va da vreo îmbrăţişare. Au auzit undeva că aceasta vindecă orice durere pe care omul o are.
Până atunci, vor trece cuminţi printre noi, cu chipul lor plin de tristeţea chinuitoare a copilăriei, atunci când au ascultat ultima dată cântecul de leagăn al mamei. Şi care probabil că le va răsuna în ureche până la moarte. Fiindcă în timp ce restul lumii va muri de bătrâneţe, aceşti copii ai nimănui vor muri de dor…
