Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 27 octombrie 2016.
Primele triburi de pe glob care au profesat politica au fost canibalii. Cel care nu era de acord cu opţiunile lor politice era consumat fără milă de către obşte. Cam o astfel de politică se practică şi în statul (tribul) independent Republica Moldova.
Zilele trecute, un individ, om simplu, dar avid de o carieră politică, văzând ascensiunea lui Dodon în sondaje (la noi trădarea de neam e apreciată înalt de către popor), mă întreabă:
– Cui aş putea să mă adresez ca să mă înscriu în partidul lui Dodon?
– Unui psihiatru, i-am răspuns.
Pentru că ce altfel i-ai sfătui pe cei care văd un bine în tot răul care i s-a făcut neamului nostru de către imperiul de la răsărit, pe care-l reprezintă aici socialiştii:
- deportările a sute de mii de consângeni („Pe mine nu m-au deportat”, m-a încredinţat solicitantul de mai sus, „… doar pe verişorii mei”);
- execuţiile (numai în închisoarea de la Ivdel, regiunea Ekaterinburg, în perioada 1940-1953, au fost împuşcaţi peste 20.000 de basarabeni);
- foametea organizată din anii 1946-’47 (în care au murit circa 300.000 de copii, femei, bătrâni, maturi etc.);
- demolarea de biserici şi mănăstiri (din cele 1.700 de biserici şi 43 de mănăstiri înregistrate la 1944, în 1987 mai funcţionau 30 de biserici şi o singură mănăstire de călugăriţe rusoaice, cea de la Japca);
- deznaţionalizarea (eram poporul cel mai rusificat din fosta URSS) etc., etc., etc.
Să fi uitat poporul nostru atât de uşor cum sate întregi (Larga, Drepcăuţi etc.) au fost deportate în Siberia cu mic, cu mare?
Să fi uitat de vapoarele scufundate cu tot cu deţinuţi în Marea Albă?
De căile ferate transsiberiene, clădite pe oase de basarabeni?
De tranşeele celui de-Al Doilea Război Mondial, în care basarabenii au fost folosiţi drept carne de tun, fiind expediaţi pe front fără arme? Tatăl meu, ţăran din Chircăieştii Noi, a fost trimis la luptă cu mâinile goale, prin ordinul „Оружие будeте добивать в бою!” („De arme veţi face rost în luptă!”).
Să fi uitat de umilinţa de slugă pe care concetăţeanul nostru a transmis-o, ca pe-o ştafetă, copiilor şi (lucrul cel mai trist!) nepoţilor lor?
Nu ne place Nicolae Timofti ca preşedinte! Când, în sfârşit, un om de-al nostru – un preşedinte creştin, unionist, proeuropean, cu dragoste de Neam şi Ţară – a ajuns sus, nu ne convine. (Cei cu pretenţii să nu ştie oare că un preşedinte de stat, conform Constituţiei, nu are nicio împuternicire, că toată activitatea sa e redusă la două misiuni – să se întâlnească cu delegaţii oficiale şi să acorde distincţii?! Atât! Dar lumea noastră ar fi vrut ca şi Timofti să încalce Constituţia, precum o făcuse Voronin, şi să intervină acolo unde Legea cu privire la Preşedintele Republicii îi interzice s-o facă).
Un june îmi spune:
– Vrem un preşedinte puternic!
– Ce înseamnă un preşedinte puternic?, îl întreb.
– Unul care să facă ordine!
– Ca Stalin?
– Da!, îmi afirmă el categoric.
În 1917, după anarhia generalizată, toată Rusia şi-a dorit un preşedinte puternic.
Aşa au ajuns Lenin, Stalin şi Troţki la cârma unui imperiu, ca ulterior să condamne la moarte peste 66 de milioane de cetăţeni sovietici, cei mai mulţi fiind chiar cei care şi-au dorit un „preşedinte puternic”.
Azi, majoritatea moldovenilor vor, ca şi ruşii în 1917, „un Stalin”, care să-i conducă.
Şi aici Neamul nostru lasă impresia că seamănă cu nişte neveste nărăvaşe care nu pot trăi fără harapnic, care ard de nerăbdare să fie bătute, semn că sunt „iubite”; niște femei care, atunci când se gândesc la pumnul bărbatului, se umplu de dragoste şi duioşie.
Stalin a pus la dubă şi a împuşcat un sfert din poporul pe care-l diriguia şi pentru că avea o părere proastă despre acesta („Uitaţi-vă ce nimic şi-a ales el să-l conducă!”). Într-o discuţie cu Nikolai Vlassik, şeful gărzii sale personale, el afirmase: „Se ştie că minerii şi ţăranii din Siberia se culcă cu propriile lor fete”.
Şi atunci de ce n-ai trimite acest popor de declasaţi în faţa plutoanelor de execuţie?, se întrebase acesta.
Cam aceeaşi părere are Dodon despre poporul nostru – jumătatea „unionistă”, cea „contra statalităţii”, care nu-i este recunoscător Imperiului Rus pentru toate crimele săvârşite contra lui!
Dodon vrea să ne mai înveţe să urâm Europa, sugerându-ne că de acolo ne vin războaiele, pornografia, relele, spionii. Să fie şi la noi ca-n Belarus. Acolo nu există opoziţie. Afară de cea controlată de Lukaşenko. Opoziţie care, atunci când Lukaşenko zice: „O ducem bine!”, ea îl contrazice: „Nu e adevărat. O ducem foarte bine”.
În această ţară dispar fără urmă, anual, circa 3.000 de cetăţeni; cei mai mulţi – oameni politici. Au dispărut zeci de scriitori, între ei Dmitri Zavadski, Pavel Şeremet. Scriitoarea Svetlana Alexievici, cu care am vizitat împreună Polonia în 1988, deşi nu l-a criticat niciodată deschis pe preşedintele Republicii Belarus nici după ce ea a luat, în 2015, Premiul Nobel, s-a mutat în Germania. Ca şi alţi importanţi intelectuali belaruşi.
Asta ne-o dorim şi noi? – îi întreb pe acei intelectuali care-şi doresc şi ei „un preşedinte puternic”.
Emil Cioran vorbea în România anilor ’30 de necesitatea „unei tiranii ca în Rusia”. Iar când aceasta a venit peste ţara lui cu tancurile ruseşti la 24 august 1944, s-a retras din faţa ei, emigrând. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost lichidat sau ar fi fost întemniţat ca legionar, cum se procedase cu toţi marii intelectuali ai vremii sale.
E bună tirania, dar numai ca metaforă. O vrem, însă doar pentru alţii. Statul totalitar e minunat pentru cei care-l conduc. Nu şi pentru cei conduşi. Când acesta dă peste tine şi-ţi ia toate libertăţile, inclusiv aceea de a cere o tiranie, vezi că nu-i glumă şi pleci. Dacă reuşeşti. Dacă nu – suporţi, dacă mai ai forţe, consecinţele. Pumnul e bun, când dai tu, dar când ţi se administrează ţie, nu e bun deloc.
Am impresia că în Republica Moldova pleacă de la putere oligarhii şi, atenţie!, vin la putere bandiţii: fratele lui Dodon, scos de acesta din închisoare ca să-i administreze bunurile, banditul Renato Usatâi, infractorul-hoţ de miliarde Șor (pe toţi aceştia poporul corupt, cu câţiva leuţi daţi pentru fiecare vot, i-a ales şi doreşte să-i mai aleagă).
Libertatea e un bun pe care nu-l poţi aprecia atâta timp cât îl ai, şi căruia îi descoperi adevărata valoare când nu-l mai ai.
Da, democraţia nu e perfectă, dar ea este de preferat unei dictaturi perfecte.
Dictatura o vor dictatorii şi iresponsabilii.
Noi nu suntem nici dictatori, nici iresponsabili.
Atunci de ce ne-am dori-o?!
Nu votaţi dictatura!!!
Nicolae Dabija, 27 octombrie 2016
