Zăpada

POVEȘTI LA GURA SOBEI

Zăpada

Ningea de trei zile neîncetat. Ningea cu fulgi mari, pufoși, fulgi jucăuși, care scoteau și mâțele din casă, unde se răsfățau la căldura sobei.

Noi, prichindeii, ne bucuram fără măsură, scoțând câte-un uau! în fiecare dimineață când trăgeam colțul perdelei și vedeam omătul alb depus peste noapte. Uau, e până la genunchi! – am constatat după prima noapte de ninsoare harnică. Uau, e până la brâu! – după a doua noapte. Uau, se face de doi metri! – după a treia noapte.

Și tot ningea, și tot ningea, iar noi ne bucuram de parcă am fi vrut s-o țină așa toată iarna, să se facă zăpada cât casa. Era bucuria spectacolului nemaivăzut, asociată cu albul acela de o puritate absolută. Mai simțisem asta când a venit circul în sat, cu două mașini mari, cu prelată, iar dintr-o mașină a coborât șarpele boa – așa strigau babele prin sat, e șarpele boa! -, iar pe noi ne fascina însuși numele, trebuia să fie un șarpe mitic, un șarpe legendar. Ne era frică de el – dacă ne înghite? -, dar mai mare decât frica era curiozitatea, căci șarpe boa nu se mai văzuse pe ulița noastră de la facerea lumii sau, poate, de la trecerea cometei.

Șarpele boa a venit și a plecat, după ce l-a pupat pe obraz pe circarul care-l lăsa să i se înfășoare pe după gât, dar ninsoarea aceea nemaivăzută se tot așeza și promitea să nu mai plece până hăt la primvară, acoperind curțile și ulița și gardurile și pomii, iar babele ziceau că va înghiți și casele, căci zăpada asta e mai flămândă decât șarpele boa.

Pe noi, cei mici, nu ne speriau nici șoaptele că au început să pârâie căpriorii caselor, că țața Anica lu’ Tică se ruga cu fața la răsărit să nu vină acoperișul peste ea. Noi ne puneam ciorapi groși, de lână, mănuși tot de lână – aveam două oi, le tundeam primăvara cu foarfeca de tablă – și ne avântam în imensitatea albă. Era treaba noastră să facem pârtii, dar era și bucuria noastră, prima dintre bucuriile acelor zile de poveste.

Luam lopețile și croiam pârtie spre grajdul vacilor și cel al oilor, apoi spre cotețul porcilor și, în fine, spre cel al păsărilor. Ne opream din treabă ca să strângem ouăle într-o cotovaică – trei de gâscă, șapte de rață, zece de găină… mereu număram ouăle, era triumful nostru din fiecare dimineață, dar și garanția că avem cu ce ne potoli foamea.

Făceam apoi pârtie spre afumătoare, să ajungem la cârnații, toba și slănina pe care le afumam cu rumeguș galben, de fag. Încă o pârtie până la stiva de lemne, ca să avem ce pune pe foc, și încă una spre claia de fân și șura de coceni, aflate în grădină, căci trebuia să dăm de mâncare vitelor de trei ori pe zi. De la pârtia principală ne abăteam la dreapta spre cotețul câinelui, iar la stânga spre „buda din fundul curții”, care de fapt era tot în grădină.

Ne întorceam și croiam potecă pâna la cișmeaua de peste drum, de unde ne umpleam gălețile și urcioarele, dar unde adăpam și vitele.

După o așa treabă, repetată de două-trei ori pe zi, căci zăpada se tot așeza, ne apuca o foame de lup – sau de șarpe boa?! -, pe care o potoleam fără amânare. Iar în timp ce înfulecam, vedeam pe fereastră munții de zăpadă care, desenați de lopețile noatre, se înălțau până sus, spre streașină.

Cu ochii pe nămeți, ne-am amintit de Anica lu’ Tică. Dacă o să cadă acoperișul peste ea? Femeia trecuse binișor de 70 de ani, iar noi o știam singură dintotdeauna. Era o femeie tăcută, își ținea necazurile numai pentru ea. Se șoptea că bărbatul ei a fost primar liberal, înainte de război, dar l-au arestat după, și dus a fost. A fost un om harnic și bun, ziceau unii. A fost un bandit, strigau alții, n-a vrut să intre-n colectiv! N-a vrut, dar l-au băgat cu forța, că n-a rămas nimeni cu pământul și cu vitele lui, acum totul era al colectivului. Noi, prichindeii, nu pricepeam nimic, dar mâncam dude, vara, din duzii lu’ Tică – așa li se spunea pomilor de pe drumul vacilor, spre pădure. Fuseseră plantați când era Tică primar, acum erau mari și făceau dude pentru tot satul.

Țaț-Anică! Țaț-Anică! Ușa se deschise, iar bătrâna apăru în prag, cu broboada ei nelipsită de pe cap și cu cămașa albă, mereu curată. Țaț-Anică, venirăm să-ți zăpada jos de pe casă! Femeia se închină din târnațul casei ei de lemn, cu două odăi modeste și cu pardoseală pe jos.

Mai întâi făcurăm pârtie de la poartă până la scara casei, cu lopețile noastre de tablă – pârtie îngustă, cât să treacă un om. Apoi ne cocoțarăm pe casă, trei ghemotoace neastâmpărate, cu trei lopeți speciale, de placaj, pe care ni le făcuse nea Mihai la fabrică, le bătuse în cuie și le închegase cu clei. Erau lopeți ușoare, dar mari, numai bune de împins zăpada la vale, trebuia doar pornită, că apoi se ducea singură: păzea, avalanșăăăăă!

Mă, copii, umblați ușor, să nu cădeți, că-i șindrila putredă!, zicea țața Anica, din târnaț, cu vorba ei molcomă și tristă. Nu-i era că-i facem gaură în acoperiș, cât îi era să nu ne lovim…

Când am terminat cu acoperișul, ne-am dat drumul la vale, ca pe derdeluș, plonjând pe creasta muntelui de zăpadă format la streașina casei. Bătrâna ne-a poftit în casă, să ne omenească, dar noi ne-am apucat să-i facem trecere prin munții aceia de zăpadă, căci altfel nu putea ajunge nici până la cotețul găinilor. La final i-am adus apă de la izvoru’ lu’ Buligan și i-am trecut pragul.

Era o casă sărăcăcioasă, de bandit liberal sau mai degrabă de femeie singură. Dar o casă curată, bine îngrijită. Pe plita sobei, într-o tigaie, sfârâiau câțiva cârnați, semn că țața Anica avea gânduri mari cu noi. I-am spus că nu ne e foame, deși ne era o foame de lup – sau de șarpe boa -, dar ea ne-a poruncit ferm: De la mine nu pleacă nimeni nemâncat! Și a adăugat cu glas scăzut, mai mult pentru ea: Oi fi eu săracă, da’ ceva să pun pe masă tot oi avea…

Și, până să se frigă cârnații, ne-a tocat pe o farfurie de lut tot ce avea prin afumătoare: și caltaboș, și tobă, și sângerete, și slănină subțirică, bine aleasă… Ne-a pus pe masă felii mari de pâine făcută de ea, în vatră, dar și câteva cepe. Ne-a turnat în ulcele vin fiert cu aromă de măr.

Am mâncat atunci cel mai bun caltaboș și cea mai bună tobă și cel mai bun sângerete și cea mai bună slănină și cei mai buni cârnați. Și cea mai bună pâine. Și cea mai bună ceapă. Și am băut cel mai bun vin fiert, cu cea mai bună aromă de măr, în cel mai reușit ospăț din câte au existat de la facerea lumii. Sau, poate, de la trecerea cometei.

P. S. Țața Anica nu mai e de mult. Și nici casa ei de lemn, acoperită cu șindrilă. Nici zăpezile acelea nu mai sunt, ulița arată acum de Crăciun cum arăta de obicei de Paști. Doar duzii lu’ Tică se mai străduiesc să reziste, martori ai atâtor istorii bune și rele, ai atâtor zăpezi și canicule, ai atâtor oameni trecători…

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

ALTE POVEȘTI LA GURA SOBEI: