Să ne aşteptăm la ce e mai rău?

Dacă e să vedem o parte bună în nenorocirile care ne plesnesc uneori atenţia publică, atunci putem spune că ne ajută să descoperim gunoiul de sub preşul aparentei noastre linişti sociale.

Doar din acest motiv, care ar fi fost însă bine să nu existe, putem spune că victimele unor situaţii tragice ne-au ajutat pe toţi să înţelegem mai bine în ce lume trăim.

Ultima pe listă este crima din Piaţa Constituţiei, dar avem obligaţia să începem totuşi cu cazul crimelor de la Caracal. Putem adăuga aici nesfârşitele ştiri de „cronică neagră”, violurile, sechestrările de persoane, accidentele produse de beizadele învăţate să-şi permită orice dacă „tata e şef la Ligă”, ameninţările, bătăile, agresiunile la adresa poliţiştilor în misiune, uciderea poliţiştilor (vezi Timiş), moartea celor doi soţi care alergau în parc la Lugoj etc. etc. etc. etc. etc. etc.

Aşa că ne-am obişnuit cu aceste realităţi crunte încât nu le mai considerăm ceva ieşit din comun? Până când? Până când o păţim noi sau cei de lângă noi! Abia atunci începem să tresărim, să disperăm, să urlăm de durere, să căutăm vinovaţi, să ne răzbunăm.

Dar nu ajută prea mult. Pentru că niciodată soluţia nu a fost să stingi focul la incendiul izbucnit pe nepusă masă, ci să previi incendiul.

Tragediile infracţionale care sufocă România de la o vreme, mai ales de când guvernarea condusă de Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu a pornit atacul la lege şi ordine, nu sunt întâmplătoare.

Ele sunt pe de o parte rodul unui plan organizat, pus la cale prin înţelegeri subterane între politicieni şi interlopi, pe de alta – reflexia indolenţei şi toleranţei românului faţă de rău.

Iar asta vine din istorie şi din slăbiciuni umane devenite ADN-ul nostru de naţie: frica, capul plecat, mie să-mi fie bine…

Ne cam lipsesc eroii, dar nu eroii-vedetă, ci eroii „mici”, oamenii simpli, cetăţeni anonimi dispuşi să rişte, să nu tacă, să ceară protecţia statului chiar şi atunci când ştiu că oamenii legii sunt complici cu reţelele infracţionale, cum a fost cazul la Caracal.

Nu putem schimba nimic dacă doar urlăm de moment, cerem să cadă capete, numim noi şefi şi apoi ne facem că plouă ca şi când, gata, totul s-a rezolvat. Nu, nu se rezolvă nimic aşa!

Schimbarea acestei stări de spirit este un proces continuu, care cere implicare, determinare, curaj şi insistenţă permanentă. De la vecinul de scară de bloc care face gălăgie că i se „rupe” pentru că are el pile sau muşchi şi până la alesul local, primar, parlamentar şi prim-ministru.

Nu există miracole, pe acest tărâm al societăţii libere, ci doar construcţie temeinică. Sigur că nu e uşor, evident că e mai comod să fugi sau să te faci că nu vezi, să tragi un gard mare în jurul casei sau să pui două yale în plus la uşa apartamentului.

Merge cât merge până nu mai merge. La un moment dat, tot se vor găsi unii să-ţi spargă fortăreaţa familiei, pe care o credeai infailibilă.

Desigur că toate duc la educaţie, ca sursă primară de schimbare în bine. Dar şi aici discuţia e lungă şi complicată.

De moment, cel mai bun lucru e să acceptăm realitatea, să ne recunoaştem slăbiciunile şi să ne răspundem sincer dacă avem puterea să ne reinventăm. E deja suficient.

Iar pasul următor e să fim atenţi la cei pe care îi alegem să ne conducă, să aibă grijă de noi, să ne protejeze.

Nu ai cum să trăieşti mai liniştit în ţara ta atâta vreme cât tu votezi cu două mâini un om ca Tăriceanu, de pildă (de Dragnea nu are sens să mai vorbim), care sub spoiala papionului a lăsat să crească puroiul infracţional de tip Tudorel Toader.

Sigur că e simplu să te laşi furat de aparenţe, să spui că omul „dă bine”, că pare elegant sau mai ştiu eu ce alte ambalaje înşelătoare. Dimpotrivă, tocmai ele ar trebui să te facă să fii rezervat, să nu muşti momeala.

Căci exact astfel de alegeri, aparent de „lume bună”, sunt cele ce garantează succesul celor care trăiesc în lumi opuse, în organizaţii de clan, în reţele de trafic de persoane sau grupuri de forţă fizică.

Totul are legătură cu politicul, cu atenţia noastră faţă de lumea din jur, faţă de hoţie chiar. Corupţia ucide clar şi fără milă. Un politician acuzat că a luat 800.000 de dolari şpagă nu poate fi duşmanul celor care omoară în Caracal sau taie beregăţi în Piaţa Constituţiei.

Un lider de partid provenind dintr-un alt partid construit pe forţa baronimii locale nu poate fi niciodată aliatul celor care vor să trăiască onest şi în siguranţă, ci va fi mereu la mâna clanurilor producătoare de bani şi putere.

Nu felul în care vorbesc respectivii la TV trebuie să ne facă atenţi, ci lumea din care provin, viaţa pe care au avut-o, cât de cinstit au trăit şi câte umilinţe au suferit pentru a demonstra că nu le-a dispărut demnitatea.

E de o mie de ori de preferat un om care vorbeşte prost, dar care e solemn în cinstea lui naturală, decât palavragiii cu frac, aliaţi pe sub masă cu interlopii de temut.

Am ajuns aici şi pentru că avem un defect genetic: ne pasă prea mult doar de ce trăim în casa noastră şi prea puţin de ce e dincolo de gard. Credem că autoizolarea ne protejează, dar ea nu face decât să alimenteze puterea celor care, dincolo de curtea noastră, îşi fac de cap. E o formă de egoism, care are explicaţiile ei istorice, pe care însă avem nevoie s-o rezolvăm, dacă vrem să ne fie mai bine.

Ochiul pe politic şi pe lumea din jur, implicarea şi intoleranţa la rău – asta e reţeţa unei vieţi mai în pace decât acum.

Altfel n-avem decât să ne aşteptăm la ce e mai rău.