„Românismul” antiromânesc al lui Mircea Diaconu

Actorul Mircea Diaconu joacă de la o vreme într-un dintre cele mai proaste piese ale carierei sale: cea de politician.

Ultima sa ispravă: candidatura la alegerile prezidenţiale, ca „independent”.

Diaconu nu e de capul lui, cum n-a fost nici atunci când a candidat la alegerile europarlamentare din 2014. De data asta, ca aspirant la Palatul Cotroceni, el este susţinut de două partide cu destin incert: Pro România şi ALDE.

Combinaţia dintre Victor Ponta şi Călin Popescu Tăriceanu l-a scos la mezat pe interpretul de odinioară din capodopera „Filantropica”. Altfel, n-ar fi apărut niciodată în această postură.

Sigur, asta e politica, orice e permis atâta vreme cât nu este interzis. Nici ridicolul nu costă ceva din acest punct de vedere.

Evident că, în foame de glorie naţional-politică, Mircea Diaconu n-avea de ce să refuze plecăciunile celor doi lideri de partid. Până la urmă, ce-a avut şi ce-a pierdut! Nu la el e buba candidaturii, ci la ceilalţi, care s-au dus cu jalba-n proţap să-i propună o candidatură menită să le „spele” imaginea partinică.

Pro România şi ALDE sunt deja condamnate la pieire, cu toate artificiile lor de cumetrie, de vreme ce n-au fost în stare să-şi desemneze un candidat la preşedinţie din interior. Or, un partid care nu are printre membrii săi un potenţial candidat la funcţia supremă în stat este, din start, un partid slab.

Din această perspectivă, PSD n-a jucat pe cartea prostească a unui candidat din afară, cu toate gafele Vioricăi Dăncilă. Eşti partid în carne şi oase, atunci ai candidat! Nu ai, nu eşti partid, eşti agăţătoare, atârnătoare, balama, eşti orice numai partid nu.

Iar Mircea Diaconu a venit pe masă pusă, cu astfel de tovarăşi pierduţi în spaţiu.

Am văzut declaraţia sa în momentul depunerii candidaturii: „Candidez pentru a da speranţă celor care mai cred în românism”, cam asta a spus, citând din memorie.

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Carevasăzică, s-au pus ei trei crai la masă, Mircea Diaconu, Ponta şi Tăriceanu, şi ce-au zis: „Hai s-o băgăm p-aia cu România, cu dacii şi romanii, ce tari suntem ca popor pe lumea asta, dar alţii ne vor răul” etc. etc.

Dacă altceva nu putem livra, hai măcar să umblăm la coarda sensibilă, poate-om mai prinde ceva în plasă!

Cam asta a fost gândirea echipei lui Mircea Diaconu. Ridicol! Într-o epocă în care lumea face saltul la 5G, când roboţii ne schimbă viaţa şi planeta se întoarce cu fundul în sus din motive climatice, asta-i tot ce poate scoate din ea o candidatură la preşedinţia unei ţări UE: „românismul”!

Probabil or mai fi destui naivi dispuşi să creadă că, în secolul XXI, mai ţine de foame să pompezi „românism” în mintea plebei. Dacă ăsta e calculul, atunci nimic de comentat.

Ce trebuie însă spus este lipsa de etică a acestor personaje, care nu vor altceva decât să se hrănească bine din banii prostimii pe care o cultivă cinic. Poate de la Tăriceanu sau de la Ponta nu ai pretenţii, ei trăiesc bine, de decenii, pe spinarea votului, dar de la unul care are pretenţii de „independent”, adică din afara „sistemului” celor doi, parcă măcar la nivel teoretic aştepţi un dram de onoare, de adevăr, de bun-simţ.

Şi totuşi, nu e cazul să fim naivi. Aceste personaje nu trăiesc pentru oameni, ci pentru ele. Dacă le-ar păsa de viitorul bun al ROMÂNILOR, de ROMÂNISMUL fără ghilimele, i-ar ajuta chiar şi pe cei mai puţin educaţi să se ridice din mocirlă, din praful şi pulberea doctrinelor naţionaliste care au distrus sute de milioane de vieţi nevinovate în secolul trecut.

Nu, Mircea Diaconu, nu dispariţia „românismului” e necazul acestei naţii! Ci absenţa lui dintr-o lume globalizată, în care popoarele supravieţuiesc prin deschidere, nu prin izolare. Eşti mai ROMÂN dacă ajungi să fii parte în marile decizii ale UE, bunăoară! Nicidecum întorcând spatele Europei, cum bine se pricepe Tăriceanu să facă.

Când România nu stă la masă cu liderii lumii, când cuvântul celor care se bat cu pumnii în piept pentru „românism” nu contează în marile decizii continentale sau globale, atunci faci mult rău ROMÂNISMULUI şi României. Dar nu ai cum să stai la masa marilor decizii, când tu vorbeşti de „românism” cu spatele la lume!

Când vorbeşti de „românism” bolovănos în era comunicării totale, ai tras garduri între tine şi restul lumii. Ai lăsat dincolo de ele, de exemplu, vreo 10 milioane de români, care au înţeles că ROMÂNISMUL înseamnă şi să te baţi pentru supravieţuire demnă în afara României. Diaspora, adică.

Potrivit doctrinei Diaconu, Diaspora nu contează, este ca o malformaţie pe trupul naţiei „româniste”.

În esenţă, nu e mare filosofie ce propun Mircea Diaconu, Ponta şi Tăriceanu. O fac şi alţii la scară mai mare. Prin urmare, nimic original.

Livrează concepte ieftine, producătoare de ură şi supărare ca văcarul pe sat. Ele nu servesc nimănui, în afară de cei care le promovează în politică. Nici măcar oamenilor ce cred în ROMÂNISMUL sincer, dar care pot deveni victime sigure ale acestor manipulări cu efecte devastatoare.

Sunt sigur că Mircea Diaconu ştie bine asta. Ponta şi mai ales Tăriceanu, şi mai bine. Şi-atunci, ce fel de ROMÂNISM practică ei? Unul singur: antiromânesc.