Pentru cine a trăit destulă vreme în China, nimic din coregrafia de la Shenzhen nu a fost decor. Orașul însuși era un mesaj, deoarece Shenzhen e locul pe care Deng Xiaoping l-a binecuvântat în turneul din sud din 1992, iar Xi și-a început domnia tot aici, în decembrie 2012, depunând flori la statuia lui Deng de pe dealul Lianhua.
Discuțiile au avut loc la Qilin Shanzhuang, iar qilinul, în tradiția chineză, se arată doar în vremea unui suveran înțelept. Rămânea de văzut care dintre cei trei era suveranul, iar răspunsul a venit de la aeroport.
Pe Putin l-a așteptat Cai Qi, șeful Biroului General al partidului, pe care chinezii îl numesc fără răutate ”marele administrator” al casei. Administratorul îl trimiți când primești un oaspete de rang, dar tot el rămâne omul casei.
Pentru Trump a coborât stăpânul, iar Xi, un om care în 14 ani de putere și-a dozat obsesiv gesturile (în buna tradiție a suveranilor chinezi), l-a îmbrățișat.
Chinezii au un cuvânt pentru ce i s-a dat lui Putin: mianzi – fața, onoarea vizibilă. Au și un cuvânt pentru ce nu i s-a dat: lizi – căptușeala, adică substanța. Putin a primit fața fără căptușeală.
La banchet, Trump a avut parte de imnul american, iar Putin de un fragment din ”Spărgătorul de nuci”, povestea unui soldat de lemn care sparge coji tari pentru alții și devine prinț doar în vis.
În fotografie, între Xi și Putin a stat prima doamnă Peng Liyuan, fostă vedetă a ansamblului artistic al Armatei Populare de Eliberare (cu grad de general).
Până și cifra rotundă de care Xi s-a arătat atât de mulțumit, a 50-a întâlnire, are un ecou. ”La 50 de ani am cunoscut voia Cerului”, spune Confucius în Analecte. După 50 de întâlniri, Putin ar trebui s-o fi cunoscut și el. Mandatul Cerului nu mai e al lui.
Ushakov s-a plâns că Putin și Trump au fost așezați la mese diferite și n-au apucat să vorbească. Chinezii nu fac gesturi întâmplătoare, deci probabil nu vor ca o Rusie vulnerabilă și cu fobii orientale să fie atrasă de vreun vis american.
Xi i-a spus lui Putin ”dragul meu prieten”, a numărat cu satisfacție a 50-a lor întâlnire din 2013 încoace și a declarat relația ”fermă ca un munte”, iar Putin a răspuns că se simte ”printre prieteni”, ca un cuplu care ține socoteala aniversărilor pentru că altceva de sărbătorit nu mai are (însă mai are multe de împărțit).
Xi a vorbit ca un arhitect despre ordinea lumii, despre democratizarea relațiilor internaționale, despre China și Rusia ca model pentru un nou tip de relații între marile puteri. Putin a vorbit în cifre (comerț de peste 200 de miliarde de dolari pe an, turism în creștere cu 43%, o universitate comună chiar acolo, la Shenzhen), ca un furnizor care își prezintă raportul trimestrial. Schimburile comerciale au crescut cu peste 30% în primele zece luni ale anului, după datele vămii chineze. Rusia vinde petrol, gaze și materii prime unui singur client mare și cumpără de la el aproape tot ce nu mai poate cumpăra din Europa.
Pentru cei care au mai citit opinia mea despre relațiile ruso-chineze, subliniez că o alianță se bazează pe egalitate între părți, nu pe dependența uneia față de cealaltă (altfel alunecă ușor dinspre alianță înspre șantaj).
Cei care nu mă credeți, o știți pe aia cu conducta? Puterea Siberiei 2 e proiectul de care Moscova are nevoie ca să înlocuiască măcar o parte din piața europeană pierdută. În septembrie 2025, Gazprom anunța triumfal un memorandum ”cu caracter obligatoriu”, cu prețul și finanțarea lăsate pentru mai târziu. În mai 2026, la Beijing, Putin a plecat fără acord, iar acum, la Shenzhen, în declarațiile publice ale celor doi, conducta nici nu a mai fost pomenită. China nu se grăbește, pentru că nu are de ce, întrucât fiecare an de așteptare coboară prețul pe care Rusia îl va accepta în cele din urmă. Xi nu negociază cu un aliat, ci cu un vânzător rămas fără alți cumpărători.
Pe aia cu Ucraina o știți? Cu trei săptămâni înainte de Shenzhen, când Frank-Walter Steinmeier l-a întrebat la Beijing de un summit în trei despre Ucraina, Xi a părut surprins de întrebare, iar la Berlin a ajuns mesajul că războiul e o problemă europeană. China cumpără petrolul rusesc, nu condamnă invazia, ține economia Rusiei pe linia de plutire (cât să mai consume inutil niște resurse umane și materiale), dar refuză să-și pună numele pe acest război în care, teoretic, China ar fi tentată mai degrabă să respecte integritatea teritorială a Ucrainei, așa cum ea pretinde să i se respecte în cazul Taiwanului.
După o oră și jumătate de discuții despre cum să fie bine, să nu fie rău, cei trei au semnat o declarație în patru puncte. Reforma ONU, mai mult petrol rafinat pe piață, un dialog vag despre riscurile nucleare și o frază despre Curtea Penală Internațională. Ucraina nu apare nicăieri; Iranul – nici atât. Kremlinul a intitulat documentul ”Declarație privind pacea”, Casa Albă l-a publicat ca ”Declarație către pace”. Xi și-a pus semnătura doar pe ce nu-l costă nimic, textul începe cu mulțumirile Rusiei și ale Americii pentru ospitalitatea Chinei, care s-a poziționat din nou ca centru geopolitic al lumii și arbitru între Washington și Moscova.
Cei trei lideri declară că imunitățile oficialilor de stat sunt ”fundamentale” și că Curtea Penală Internațională și ”structurile similare” nu trebuie să abuzeze de prerogative. Ironic, niciuna dintre cele trei țări care-și dădeau cu părerea despre ea nu e membră a Curții. Una singură, deocamdată, are însă un președinte cu mandat de arestare pe numele lui, pentru deportarea copiilor ucraineni. Trump le-a spus colegilor de masă că CPI ”a scăpat de sub control” și a semnat acest certificat de imunitate cu antetul Casei Albe.
De fapt, partenerul care i-a dat lui Putin cel mai mult la Shenzhen nu a fost prietenul de la Beijing, ci Donald Trump, care i-a oferit o bilaterală despre Ucraina fără ucraineni, cuvântul ”prieten” spus în public și o semnătură pentru imunitate. Putin a ieșit de la întâlnirea cu americanul ”într-o dispoziție excelentă”, după cum a anunțat Ushakov. La conferința de presă de după trilaterală, a spus că Trump e sincer angajat să încheie războiul și că între ei există o anumită apropiere de vederi, inclusiv asupra ”valorilor civilizaționale”. Nu a precizat care anume, dar citind mandatul de arestare sperăm că printre ele nu se numără răpirea copiilor altora.
Problema – a mai spus Putin – e la Kiev și în Europa, care nu ar fi pregătite pentru compromisuri. Vina, cu alte cuvinte, e a celor care n-au fost invitați.
Zelenski a numit întâlnirea fără Ucraina ”o greșeală”. A avut dreptate, dar nu l-a întrebat nimeni. Și nici pe noi, aici, în Europa.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că relația ruso-chineză se rupe mâine. Interesele care o susțin sunt reale. Amândoi vor un Occident mai slab, amândoi detestă ideea de valori universale, amândoi au o graniță lungă pe care preferă să n-o mai păzească unul de celălalt. Însă istoria lor comună e mai scurtă și mai rece decât sugerează banchetele. Moscova lui Stalin și Beijingul lui Mao și-au jurat și ele prietenie veșnică în 1950. În 1969 trăgeau unii în alții pe Ussuri. Manualele chineze vorbesc și azi despre tratatele inegale prin care Rusia țaristă a luat teritorii întinse în Extremul Orient, iar la Vladivostok lumea știe foarte bine cum îi spun chinezii orașului.
Pericolul vine din altă parte, în opinia mea. Putin nu mai are nevoie de un aliat la Beijing atâta timp cât găsește înțelegere la Washington. Nu a fost însă nici o nouă Yalta, cum bate câmpii presa rusă, la o zi după ce loviturile ucrainene au prăbușit în mare Podul Crimeii.
A, și bineințeles, SUSPENDARE!
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.



