Relația apărută imediat după Revoluția din 1989 între Biserica Ortodoxă Română (BOR) și regimul Iliescu-FSN, apoi între BOR și PSD (urmașul FSN), are la origine interesul comun al clerului, al foștilor activiști de partid și al securiștilor de a-și ascunde trecutul din perioada comunistă, sintetizează filosoful Gabriel Liiceanu situația din România ultimilor 33 de ani.
Afirmațiile au fost făcute joi, 11 mai, în la lansarea cărții „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”, scrisă de istoricul austriac Oliver Jens Schmitt.
Într-o remarcabilă alocuțiune, excelent structurată și foarte bine argumentată logic, Liiceanu a arătat că niciodată în istoria sa BOR nu s-a bucurat de atâta putere în statul român ca după 1989, devenind forța supremă în România pe măsură ce politicienii au devenit tot mai slabi și tot mai irelevanți.
Acesta este exact drumul invers față de cel pe care ar trebui să-l parcurgă o societate care dorește să înainteze spre democrație, a explicat Liiceanu, el evocând o scenă cu valoare simbolică: drumul parcurs de președintele Iohannis, în 2021, pe scările Patriarhiei, pentru a ajunge la Patriarhul care n-a coborât ca să-și întâmpine oaspetele, așa cum ar cere-o regulile elementare de politețe.
Mai jos, un fragment din alocuțiunea lui Gabriel Liiceanu la lansarea cărții lui Oliver Jens Schmitt, care a avut loc la librăria Humanitas de lângă Parcul Cișmigiu.
„Biserica, colaborând formidabil de bine și cu Gheorghiu Dej, și cu Ceaușescu, nu avea niciun interes să deconspire relațiile existente. Drept care, din februarie 1990 începând, Biserica a început prin a face propagandă pentru FSN“
„(…) De ce, în toată istoria ei, niciun regim politic nu i-a oferit atât de mult Bisericii Ortodoxe și niciun regim politic n-a ajuns să-i dea o autonomie și, la un moment dat, o supremație atât de mare cum s-a petrecut în acești ani?
Există un motiv foarte simplu. Relația s-a făcut imediat după 1989 între Biserică și statul post-comunist – să-i spunem, îngăduitor, neocomunist, adică al lui Iliescu. De ce s-a petrecut această legătură spontană? Cum se face că Biserica Ortodoxă nu s-a îndreptat către un partid creștin-democrat? S-a îndreptat către un partid neocomunist. Explicația e simplă: pentru că aveau de ascuns aceleași lucruri!
Iliescu și clasa nou-venită la putere, trecută de pe celălalt mal al istoriei, sub formă de activiști înalți de partid, sub formă de conducători de Securitate și așa mai departe, nu aveau niciun interes să ajungă la deconspirare și la lustrație.
Colaborând formidabil de bine și cu Gheorghiu Dej, și cu Ceaușescu, Biserica nu avea niciun interes să deconspire relațiile existente între aceste două faze ale comunismului românesc.
Drept care, din februarie 1990 începând, Biserica a început prin a face propagandă pentru FSN. Scurtă vreme după asta, când a luat naștere PSD-ul, s-a mutat, evident, către PSD.
Știți, faptul că s-a ajuns la așa ceva și că clasa politică a avut nevoie de blessingul (binecuvântarea – n. red.) permanent, ca să-și capete autoritatea și legitimitatea în fața poporului, de la Biserică a căpătat la un moment dat o formă simbolică.
A fost o întâmplare că am căzut la televizor peste această scenă. Nu mai știu dacă a fost vorba de o vizită a lui Iohannis în 2021, dar a fost sigur o vizită la Patriarhie, la invitația Patriarhului, dar am deschis televizorul exact când Iohannis era primit. Acolo a avut loc o scenă care pentru mine are o valoare simbolică pentru toată epoca aceasta, ca raport între puterea politică și Biserică. Atunci când primești un oaspete, de obicei ieși în întâmpinarea lui. Iohannis, președintele țării, a intrat la Patriarhie; în capătul scărilor din hol, vreo 20-30 de trepte, stătea îmbrăcat somptuos, în alb, Patriarhul în toată măreția lui, nemișcat, pe treapta cea mai de sus. Și Iohannis a început să urce treptele. Nu Patriarhul a coborât să-și întâmpine oaspetele, ci oaspetele a urcat până la înălțimea poziției patriarhale.
Asta ne permite să măsurăm gradul de democrație al României: raportul dintre Biserică și stat. Este unul din punctele fundamentale ale oricărei țări democratice. Trebuie să se facă separația dintre Biserică și stat. Nu se amestecă Biserica în treburile politice și statale.
Dacă urmărim acest parametru, lucrul cel mai important pe care-l afli de aici și care, iarăși, m-a surprins: s-a petrecut pentru prima oară, de la Cuza, o mișcare inversă. În loc să se petreacă un proces de secularizare, sau să urmeze procesul de secularizare pe care-l presupune un stat modern și un stat de drept, s-a petrecut o desecularizare. Ce înseamnă asta? Că statul a început să împroprietărească Biserica. Prima proprietate masivă care i-a fost dată de către stat a fost terenul pe care s-a ridicat Catedrala Neamului. Este evaluat la 180 de milioane (de euro – n. red.). Iar împreună cu banii alocați de către stat, de la noi, pentru construcție, în total au fost 310 milioane de euro.
În acest timp, între 1990 și 2004, în România s-au ridicat 2.200 de biserici. O asemenea perioadă de înflorire n-a avut Biserica niciodată la noi. Asta înseamnă că puterea ei crește pe măsură ce clasa politică se simte mai slabă și mai nesigură pe mandatele ei. Și că are mereu nevoie, ca să se justifice în fața poporului, prin enoriași, de blessingul (binecuvântarea – n. red.) Bisericii.“