Primăvara aceasta s-a năpustit peste noi într-o zi de vineri.
Glasurile care treceau pe lângă mine spuneau că au răsărit ghioceii, dar eu le şopteam din urmă că afară ninge ca în cărţile lui Bacovia. Şi frigul, tot frigul din poeziile sale a intrat şi-n sufletul meu, aşa încât aveam impresia că-i frig şi-n lumea de dincolo, acolo unde tata a plecat să stea de vorbă, în tăcere, cu îngerii.
Numai că acela pe care-l simţeam eu era unul care se încolăcise în jurul meu, ca şi cum ar fi vrut să mă străpungă ca un pumnal. Şi n-aveam curajul să mă întorc şi să-l privesc, ci doar îi simţeam mirosul greu.
Era acel frig căruia nu-i poţi vorbi despre dragoste şi dor, pentru că nu le suportă. Fiindcă, atunci când i-am mărturisit că îmi lipseşte privirea blândă a părintelui meu, cu care-mi mângâia obrajii, a început să strige din răsputeri să mă opresc, să tac, să amuţesc. Altfel, se va retrage în aceeaşi cameră îngustă cu mine, unde nefericirea se amestecă cu pulberea.
Dar n-am putut să-i dau ascultare, pentru că cel care mi-a inundat inima şi sufletul este prezent continuu în gândul meu, chiar dacă are scaunul gol. Şi-l aud în fiecare zi, însă, când îi caut vocea, nu dau decât de fotografiile lui, care-mi spun să-l aştept în duminica următoare.
Dar duminica următoare nu mai vine… Şi atunci, mi se face aşa un dor să merg şi să-l colind de Crăciunul de acum trei ani, când ceasurile erau multe şi era zi de joi…
