Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 septembrie 2004.
Cei mai mulţi admiratori au azi cei de la putere.
Ei sunt primii în toate sondajele de opinie.
Chiar dacă primul nostru ministru încă n-a aflat cât fac două corcoduşe plus şapte barabule, iar doamna Ostapciuc mărturisea cu aplomb într-un cerc de prietene că s-a scăldat numai în două mări: Marea Neagră şi Marea Britanie.
Chiar dacă Voronin, un om de o incultură „extrem de multilaterală”, nu poate guverna de la o vreme decât prin intermediul telefonului mobil, ba de la Karlovy Vary, ba de la Roma, ba de la Condriţa.
Pentru că asta e ţara lor.
Pentru că ei sunt aici stăpâni.
„Pe veci!”, cum cred dânşii.
„Noi nu ştim ce vrem, iată de ce suntem puternici”, îţi vor argumenta ei. „Iar puterea e-n mâinile noastre, pentru că o ţinem bine!”
Din acest motiv, bănuiesc, numărul admiratorilor lor şi creşte pe zi ce trece. Iar într-o dictatură, mediocrităţile trag după sine mediocrităţi.
Un şef mediocru se străduiește să nu aibă un subaltern mai deştept ca el. Sau alte idei decât ale lui.
– Bă, eu gândesc pentru voi, misiunea voastră e să munciţi, le zice el.
Cunoscutul meu V., care la alegerile trecute şi-a descoperit vocaţia – să încleie afişe cu limba –, acum a devenit şef. A avansat direct din postul de brigadier de colhoz în cel de director de departament. Poartă pretutindeni cu el o mapă, în care nu are nici măcar o singură foaie. Nici pix „nu ţine”. Că tot, ce mai, nu ştie să scrie. Are, în schimb, un post într-o organizaţie, despre care, la trei ani după angajare, încă n-a aflat cu ce se ocupă. Abia mai alaltăieri i s-a spus că e ceva legat de cultură.
– Auzi, mă întreabă el la telefon, spune-mi, pentru că ne cunoaştem, vreau să unesc cultura şi agricultura într-un singur minister. Cum crezi, Voronin o să susţină ideea?
– Desigur, zic. Cum altfel?
Pentru că am copilărit în acelaşi raion, mă invită din când în când să-mi arate biroul său mare cât un stadion.
Spre deosebire de V. Voronin, care ţine în cabinetul său pe perete doar portretul lui V. Voronin, dânsul le-a agăţat şi pe cele ale primului-ministru şi preşedintelui Parlamentului.
– Sfânta Treime!, zice dânsul, şi-şi face cruce la aceste „icoane” partinice, pentru că e credincios din clasa I, când l-au dat afară din octombrie, fiindcă se urcase pe biserică.
A dus-o greu. Actualmente îmi dă de înţeles că a sosit şi vremea lui.
Îl întâlnesc de la o vreme pretutindeni.
Acum dânsul e sus. Iar el se vrea cât mai sus.
Ieri se bătea cu pumnul în piept „cu Evropa”. Azi e „cu Rassia”.
Mi se mărturiseşte sincer:
– Eu sunt ba de stânga, ba de dreapta, ba de amândouă odată, după cum o cer interesele ţării.
Când îl întreb de ce trădează mereu şi pe cine poate, îmi răspunde:
– Pentru că nu-s animal.
Adică?
– Ai văzut vreun animal care să trădeze?! Numai oamenii trădează, animalele nu ştiu s-o facă.
Dânsul se crede un chemat în politică.
Are vocaţie de conducător. Nu pentru că ar şti să conducă, ci pentru că-i place.
Vrea să le creeze celora care mor de foame impresia că aceştia ar muri pentru patrie.
În celelalte regimuri, dacă ţăranul nostru s-a aflat mereu între ciocan şi nicovală, acum se află între seceră şi ciocan. Cu toate astea, cunoscutul meu îl crede „închiaburit”. „Prea mult mănâncă cel care trebuie să ne hrănească”, constată dânsul filosofic. „Abia dacă ne ajunge”.
Visul lui, al sclavului, nu este să ajungă a fi liber, ci să devină stăpân pe sclavi.
– E posibil să fiu avansat şi eu pe linie „de partid”, zice dânsul visător.
Soţia lui e profesoară la Institutul Agricol.
– Ieri, îi povesteşte el unui prieten, o căutam pe consoarta mea prin aule şi un student a spus despre soţia mea, profesoara lui, că e o femeie decentă.
– Ce înseamnă „decent”?
– Nu ştiu. Dar pentru orice eventualitate, i-am ars două perechi de palme tipului.
El e vorbăreţ doar când are un microfon în faţă sau o tribună la dispoziţie. Atunci el e el. Spune tot ce ştie şi tot ce nu ştie.
– Înţelepciunea dumneavoastră, îmi spun colegii, se vede că vine de la mamă, nu de la şcoală.
– Aşa e! cade el de acord. Pentru că a crescut orfan de mamă.
Acum, de când vrea să unească cultura cu agricultura, intelectualii îl irită. „Ce vor şi ăştia?”, mă întreabă.
Arta nu-i place, îi plac doar artiştii. De fapt – artistele. Chiar când stă pe scaun, preferă să vorbească de sus – celor care stau în picioare. La expoziţii – admiră numai ramele, pe care le consideră mai valoroase decât tablourile.
E încântat de înţelepciunea populară. Discursurile şi le presară cu proverbe. „Nu lăsa pe mine ce poţi face azi”, zice el, adăugând: „Şi pereţii au curechi!”.
În schimb, el vorbeşte mult în dodii.
„Iubeşte” şi literatura. Dar când îl întrebi despre Eminescu, nu ştie decât că a murit nebun, iar despre Alecsandri că era chel. Nu-şi aduce aminte niciun vers. Nici din ei, nici din alţii. Creangă?! A, da… a scris „Capra cu trei… nurori” sau, poate, „Soacra cu trei… iezi”?! Despre Negruzzi? A făcut filmul „Alexandru Lăpuşneanul” după nuvela lui Anatol Codru. Şi tot aşa.
Biblioteca lui e compusă numai din cărţi… de vizită. Are o sumedenie: toate înseamnă relaţii, prietenii.
Prin asta se crede superior. Cu ele vrea să se facă membru al noii Uniuni Scriitoriceşti, de alternativă.
– Acolo, îs toţi ca mine: fără cărţi, îmi zice, dar cu premii.
– Să te ajute Cel de Sus, îi doresc.
E fericit că are stăpân. La comanda acestuia poate să zbiere, să latre, să zgârie, să se zgârie.
– Bă, e greu cu voi!, îmi zice când mă vede. Ce dracu’ nu vă ajunge? Noi vrem să vă facem fericiţi şi voi nu ne lăsaţi.
Apoi adaugă:
– Dă, Doamne, să fie bine la toţi, şi mai ales mie!
Aşa e el, slugoiul: om generos, ce mai! Se gândeşte şi la alţii. Nu ca unii. Mai ales de când e comisar la cultură.
Când îl întrebi de vremea când cei de la putere (şi el) vor întrona „raiul” pe pământ, îţi răspunde:
– Mai bine mai târziu decât mai devreme.
Şi te priveşte triumfător, de parcă ţi-ar fi spus ora exactă.
Când îl atenţionezi de gafele pe care le face la fiecare pas şi de prostiile pe care le debitează cu nemiluita, se uită la tine cu reproş:
– Ce, bă, n-are voie omul să fie prost? Că la noi e democraţie…
Chiar că!
Nicolae Dabija, 23 septembrie 2004
