Iarna 2022-2023 are șanse să devină, pentru armatele prost echipate ale lui Putin, ceea ce au fost iernile din secolele trecute pentru forțele altor imperii care au intrat în stepele rusești, scrie celebrul istoric militar britanic Antony Beevor într-o amplă analiză publicată de Foreign Affairs. Autor al unei serii de best-seller-uri despre diverse momente-cheie ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Beevor trece prin experiențele secolelor trecute ca să arate cât de puternic poate influența iarna, în stepele eurasiatice, soarta războaielor.
Istoricul rezervă în textul său capitole separate pentru devastarea produsă de Generalul Iarnă suedezilor regelui Carol al XII-lea în 1708-1709, francezilor împăratului Napoleon în 1812, rușilor înșiși în timpul Primului Război Mondial, iar apoi în timpul războiului civil, dar și germanilor cancelarului Hitler în 1941-1945.
Beevor remarcă faptul că tratamentul rezervat propriilor trupe de comandanții ruși s-a schimbat prea puțin în ultimii 300 de ani. Soldații sunt tratați ca niște sclavi și niște produse consumabile de care te poți dispensa cu ușurină. Între condițiile infecte din spitalele de campanie rusești ale anilor 1915-1917 și lipsa totală de medicamente de acum nu este o mare diferență. Ofițerii își petrec nopțile friguroas eși acum, ca în urmă cu 100 de ani, în colibe relativ confortabile din spatele frontului, în timp ce oamenii lor mor de frig și boli în prima linie, îngropați în noroaie și apă.
Ceea ce s-a schimbat în rău, față de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, este ascensiunea corupției, scrie Antony Beevor. Armata lui Putin e una în care nu se mai găsește nimic, pentru că totul s-a furat. Nu există alimente, haine călduroase, veste antiglonț, medicamente și echipamente pentru că ofițerii fură cot la cot cu contractorii.
În timp ce Putin refuză să vadă în față realitatea, proasta întreținere a echipamentelor sofisticate duce la scoaterea lor din uz din cauza condițiilor meteo. În paralel, ucrainenii au condiții mult mai bune, fiind masiv aprovizionați, de Canada și țările nordice, cu cele necesare traversării lunilor de iarnă.
Citiți mai jos traducerea amplului text al istoricului militar britanic Antony Beevor, care pornește de la evenimente petrecute acum 300 de ani pentru a ajunge la anumite concluzii legate de războiul de acum.
„Noul război de iarnă al Rusiei. Ar putea Putin să urmeze calea lui Napoleon și Hitler?
Una dintre cele mai mari victorii militare ale Rusiei a venit odată cu cea mai friguroasă iarnă europeană din ultimii 500 de ani. La începutul secolului al XVIII-lea, țarul Petru cel Mare s-a luptat să respingă forțele formidabile ale lui Carol al XII-lea al Suediei, care înaintau spre Moscova. Apoi a venit Marele Ger din 1708-1709. Se spune că păsările au înghețat în zbor și au căzut moarte la pământ. Armata de peste 40.000 de oameni a lui Carol a pierdut în curând jumătate din forțe din cauza expunerii la ger și a foametei. În încercarea de a scăpa de frig, regele suedez a condus rămășițele armatei sale spre sud, în Ucraina, pentru a se alătura liderului cazacilor, Hatmanul Ivan Mazepa, și forțelor sale. Dar răul era deja făcut. În vara următoare, armata rusă a lui Petru a înfrânt forțele slăbite ale lui Carol în Bătălia de la Poltava, punând capăt imperiului suedez și proiectelor sale în privința Rusiei.
Suedezii nu au fost nici prima, nici ultima armată europeană care a suferit ravagiile „generalului Iarnă” la granițele Rusiei. Exacerbate de vasta întindere a masei terestre eurasiatice, luptele de iarnă de acolo s-au dovedit a fi adesea cauza pieirii marilor armate. Timp de secole, acest fenomen a funcționat adesea în avantajul Rusiei, deoarece o succesiune de armate puternice au cedat din cauza echipamentului inadecvat, a liniilor de aprovizionare deficitare și a pregătirii precare. Dar, pe măsură ce războiul președintelui rus Vladimir Putin în Ucraina intră în cele mai dure luni ale anului, există multe indicii că, de data aceasta, este posibil ca Rusia, mai degrabă decât adversarul său, să fie cea care suferă cele mai grave consecințe.
IMPERIUL SĂU PENTRU UN CAL
Cea mai cunoscută înfrângere de iarnă a Europei în Rusia a avut loc în 1812 – la puțin peste un secol după Bătălia de la Poltava – când Grande Armée (Marea Armată – n. red.) a lui Napoleon s-a retras din Moscova. Tacticile de pământ pârjolit ale Rusiei, care i-au lăsat pe francezi fără hrană sau adăpost de-a lungul liniei de retragere, au făcut ca efectul să fie și mai letal. Cu toate acestea, cele mai mari pierderi au avut loc mai devreme.
Grande Armée era formată din aproape o jumătate de milion de oameni când au trecut râul Neman, frontiera dintre Prusia și Rusia, în iunie 1812. Dar în curând a pierdut o treime din forțele sale din cauza căldurii de vară, a bolilor, a foamei și a epuizării, în timp ce împăratul își forța oamenii să avanseze spre Moscova. Deși retragerea în interiorul Rusiei a fost la început neintenționată, comandanții țarului Alexandru I au realizat curând avantajul. Aceștia au continuat să se retragă spre est și nu au făcut front până când generalului Mihail Kutuzov i s-a ordonat să îl oprească pe Napoleon la Borodino, aproape 120 km vest de Moscova. Bătălia s-a dovedit a fi o victorie costisitoare pentru francezi, chiar dacă le-a permis să intre în Moscova fără opoziție.
Însă iarna care se apropia a fost cea care s-a dovedit fatală pentru invadatori. Napoleon a pierdut cinci săptămâni la Moscova, așteptând să ajungă la un acord cu țarul. Când Grande Armée a început în cele din urmă să se retragă spre Europa Centrală, la 19 octombrie, soldații purtau încă uniformele de vară. De asemenea, își pierduseră convoaiele de bagaje și se puteau aștepta la puțină hrană pe drum. Cel mai mare deficit al lor era în ceea ce privește cavaleria, pentru a ține la distanță cazacii jefuitori. Căluții zbârciți ai cazacilor erau obișnuiți cu viscolele de iarnă, care au început o lună mai târziu, în timp ce ultimii dintre încărcătorii și caii de tracțiune din Europa de Vest s-au prăbușit din cauza frigului și a lipsei de furaje. Soldații înfometați le-au tăiat carnea chiar înainte de a muri. Dezertarea sau capitularea era departe de a fi o garanție a supraviețuirii. Cazacii răzbunători așteptau să-i spintece pe soldații inamici cu sulițele lor lungi; țăranii ruși îi măcelăreau pur și simplu cu coasa. La începutul lunii decembrie, Napoleon s-a temut de o lovitură de stat în timpul absenței sale și, abandonându-și armata, s-a îndreptat spre Paris înainte ca oamenii săi înghețați să ajungă în siguranță. Până în acest moment, forțele sale suferiseră aproape 400.000 de pierderi, iar el își pierduse reputația de invincibil pe câmpul de luptă.
Mai puțin cunoscut, deși poate la fel de important, a fost modul în care Rusia a câștigat. În ciuda faptului că pierduse 200.000 de oameni, conducerea militară a Rusiei a fost mult mai puțin preocupată de pierderi decât Napoleon. Ofițerii ruși încă îi tratau soldații țărani ca pe niște iobagi (iar servitutea nu avea să fie abolită în Rusia decât peste 50 de ani). Această lipsă de interes față de bunăstarea soldaților – și atitudinea dezinvoltă față de pierderile masive prin așa-numitele tactici „mașina de tocat carne” – sunt evidente în armata lui Putin din Ucraina de astăzi.
TEROAREA ROȘIE, GERUL ALB
Încă o jumătate de secol mai târziu (este o eroare, e vorba de un secol mai târziu, de fapt – n. red.), în Primul Război Mondial, atitudinea autorităților militare ruse abia dacă s-a schimbat. Oamenii lor erau dispensabili. Viața în tranșee pentru soldații de rând de-a lungul Frontului de Est, care traversa Bielorusia, Galiția și România între 1915 (o altă eroare, e vorba de sfârșitul lui 1916 în cazul României – n. red.) și 1917 a fost o experiență inumană. Și mulți aveau resentimente față de faptul că ofițerii se retrăgeau în fiecare noapte la căldura și confortul relativ al colibelor de lemn ale țăranilor din spatele frontului.
„După ce s-au îngropat în pământ”, observa scriitorul rus și anti-țaristul Maxim Gorki despre înrolați, „trăiesc în ploaie și zăpadă, în mizerie, în condiții de înghesuială; sunt epuizați de boli și mâncați de paraziți; trăiesc ca niște animale”. Mulți dintre ei nu aveau cizme și trebuiau să recurgă la pantofi de lemn confecționați din scoarță de mesteacăn. Posturile de tratare a răniților de pe front erau aproape la fel de primitive ca în Războiul din Crimeea. Această realitate contrasta în mod crud cu fotografiile țarinei și ale fiicelor sale, mari ducese îmbrăcate imaculat ca infirmiere înainte de Revoluția din februarie 1917.
Condițiile de iarnă din Războiul Civil Rus (1917-21) au fost și mai rele. Cele mai nenorocite victime au fost refugiații civili care fugeau de atacul bolșevic, sau ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Teroarea Roșie. În timpul iernii 1919, prăbușirea armatelor rusești albe ale amiralului Kolceak în Siberia a produs scene teribile de-a lungul căii ferate transsiberiene blocate. Aristocrații, familiile din clasa de mijloc și antibolșevicii de toate mediile încercau să fugă la Vladivostok, în Extremul Orient rusesc, pentru a evita capturarea de către Armata Roșie comunistă, care înainta dinspre Urali.
Până la jumătatea lunii decembrie a aceluiași an, roșiii au ajuns din urmă coada liniei și au luat orașul și centrul industrial din sudul Siberiei, Novo-Nikolaevsk (actualul Novosibirsk), împreună cu numeroasele trenuri încă blocate acolo. Orașul însuși era cuprins de o epidemie de tifos. Toți caii, căruțele și săniile disponibile fuseseră deja luate, așa că disperații au pornit pe jos, fără să știe că mai departe, în Krasnoiarsk, cazurile ajunseseră la peste 30.000.
„O retragere în masă este una dintre cele mai triste și mai disperate priveliști din lume”, a scris căpitanul Brian Horrocks, un ofițer britanic participant la intervenția aliată în Rusia. „Bolnavii pur și simplu cădeau și mureau în zăpadă.” El a fost îngrozit de condițiile mizerabile cu care se confruntau chiar și acei refugiați care reușiseră să găsească un loc în vagoane de vite acoperite. Cele mai multe vagoane nu aveau încălzire, iar temperaturile coborau până la minus 22 de grade Celsius. „Lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost tăria de caracter cu care femeile, multe dintre ele crescute în lux, își înfruntau viitorul fără speranță”, a scris el. „Bărbații erau mult mai predispuși la autocompătimire.” Ofițerii de stat major ai lui Kolceak băuseră atunci până la uitare.
În timp ce comandanții ruși albi, cehi și polonezi se certau aprig asupra priorității pentru trenurile de trupe, refugiații înfometați și înghețați mureau într-un ritm alarmant. Un ofițer a scris că în unele gări din Siberia trenurile descărcau sute de cadavre de oameni care muriseră de frig și de boli. „Aceste cadavre erau îngrămădite în stații ca niște crengi de corcodușe”, scria un alt ofițer. „Cei care rămăseseră în viață nu vorbeau niciodată, nu se gândeau la nimic altceva decât la cum ar putea scăpa de moarte și să se îndepărteze tot mai mult de bolșevici.”
În nordul Caucazului, cunoscut pentru căldura toridă a verii, iarna putea produce uneori scăderi de temperatură de peste 22 de grade Celsius în mai puțin de o oră. În februarie 1920, diviziile de cavalerie ale generalului Dmitri Pavlov au fost surprinse în câmp deschis de un viscol brusc. Pavlov „a pierdut jumătate din caii săi care au înghețat în stepă”, a notat Înaltul Comandament al Armatei Roșii. Dar pierderile umane au fost mult mai grave. „Am lăsat în urmă în stepă mii de oameni înghețați de frig, iar viscolul i-a îngropat”, a povestit un ofițer cazac. Cei care au supraviețuit au făcut acest lucru înghesuindu-se cu caii lor. Pavlov, care a ignorat avertismentele privind posibila schimbare a vremii, a suferit el însuși degerături grave.
SPĂRGĂTORII DE GHEAȚĂ AI LUI STALIN
În secolul XX, condițiile de iarnă de pe teritoriul Eurasiei reprezentau o amenințare tot mai mare nu doar pentru oameni și cai, ci și pentru armamentul militar. Uneori, acest lucru a funcționat în detrimentul Rusiei. În ciuda forței sale disproporționate și a folosirii masive de muniție, armata sovietică nu a reușit să înfrângă rezistența finlandeză în Războiul de iarnă din 1939-40, în urma invaziei lui Stalin în Finlanda. Finlandezii, dovedindu-se chiar mai buni practicanți ai tacticilor de iarnă decât invadatorii lor, au terorizat soldații Armatei Roșii ziua și noaptea, în timp ce trupele lor de schiori, camuflate în alb, lansau atacuri surpriză din păduri, apoi dispăreau ca niște fantome. Curajul și îndemânarea lor l-au convins pe Stalin să accepte independența Finlandei. Dar a servit și ca lecție pentru războiul care avea să vină.
În timpul mecanizării militare rapide dintre cele două războaie mondiale, Uniunea Sovietică a creat cea mai mare forță de tancuri din lume. Armata Roșie a învățat cel puțin că tunurile și motoarele aveau nevoie de lubrifianți speciali în condiții extreme. Astfel de măsuri s-au dovedit a fi esențiale în capacitatea lui Stalin de a bloca armatele lui Hitler în fața Moscovei în decembrie 1941. Atât armata germană, cât și Luftwaffe au fost nepregătite. Au fost nevoite să aprindă focuri sub vehiculele și motoarele avioanelor pentru a le dezgheța.
Soldații germani se refereau cu amărăciune la condițiile de iarnă ca fiind „vremea pentru ruși”. Ei invidiau uniformele de iarnă ale Armatei Roșii, cu costume albe de camuflaj și jachete de bumbac căptușite, care erau mult mai eficiente decât marile paltoane germane. Istoricii militari ruși au atribuit rata relativ scăzută a degerăturilor și a „picioarelor de tranșee“ în rândul forțelor sovietice vechii lor practici militare de a folosi bandaje de in stratificat pentru picioare în loc de șosete. De asemenea, soldații germani sufereau mai repede deoarece cizmele lor aveau crampoane de oțel care drenau orice căldură. În februarie 1943, când rămășițele Armatei a 6-a a feldmareșalului Paulus au capitulat în cele din urmă la Stalingrad – punctul de cotitură psihologică al celui de-al Doilea Război Mondial -, peste 90.000 de prizonieri germani au ieșit șchiopătând din oraș cu picioarele răvășite de ger. Cu toate acestea, suferința lor fusese cauzată mai puțin de frig, cât de ordinele lui Hitler de a rezista acolo și de incapacitatea panzerelor germane, cu șenilele lor înguste, de a contraataca în zăpadă.
Generalul Iarnă a jucat, de asemenea, un rol major în victoria finală a Armatei Roșii în 1945. Marea pătrundere sovietică din ianuarie, o ofensivă de la râul Vistula până la râul Oder, a depins de vreme. Meteorologii ruși au prezis „o iarnă ciudată”, cu „ploi abundente și zăpadă umedă” după înghețurile puternice din ianuarie. S-a dat un ordin de reparare a cizmelor. Stalin și comandamentul suprem al Armatei Roșii au stabilit 12 ianuarie ca dată de începere a ofensivei, astfel încât armatele de tancuri ale sovieticilor să poată profita de terenul înghețat înainte de orice dezgheț. În mod caracteristic, Stalin a susținut în mod fals că a devansat data de 20 ianuarie pentru a reduce presiunea asupra americanilor din Ardeni (forțele americane opriseră deja ofensiva germană acolo imediat după Crăciun). De fapt, exista un alt motiv: Stalin dorea să controleze cea mai mare parte a teritoriului polonez înainte de a se întâlni cu președintele american Franklin Roosevelt și cu prim-ministrul britanic Winston Churchill la Yalta, în prima săptămână din februarie.
Comandanții lui Stalin nu l-au dezamăgit. „Tancurile noastre se deplasează mai repede decât trenurile spre Berlin”, se lăuda exuberantul colonel Iosif Gusakoiski. El nu se deranjase să aștepte ca echipamentul de poduri să ajungă pe linia frontului înainte de a încerca să traverseze râul Pilica. El a ordonat pur și simplu tancurilor din fruntea sa să spargă gheața cu focuri de armă, apoi să treacă direct peste albia râului. Tancurile, acționând ca niște spărgătoare de gheață, au împins gheața la o parte „cu un zgomot teribil de tunet”, o experiență terifiantă pentru bieții șoferi. Frontul de est german din Polonia s-a prăbușit sub atacul blindatelor, încă o dată pentru că șenilele largi ale T-34 sovietice puteau face față gheții și zăpezii mult mai bine decât orice panzer german.
După 1945, realizările Armatei Roșii în războiul de iarnă i-au conferit acesteia o reputație de temut în Occident. Abia după invazia prost planificată a Uniunii Sovietice în Cehoslovacia, în vara anului 1968 – forțele Pactului de la Varșovia nu aveau hărți, provizii de hrană și combustibil -, analiștii occidentali au început să suspecteze pentru prima dată că ar fi putut să supraestimeze capacitățile de luptă ale sovieticilor.
În cele din urmă, în anii 1980, prăbușirea imperiului sovietic a fost marcată de lupta sa sortită eșecului pentru a controla Afganistanul, un teren care făcea imposibil războiul de iarnă pentru armatele convenționale. Apoi, în timpul colapsului economic din anii 1990, guvernul președintelui rus Boris Elțîn s-a dovedit adesea incapabil să plătească ofițerii și soldații deopotrivă, iar corupția s-a instituționalizat. Recruții erau frecvent la limita foametei, deoarece rațiile lor erau vândute; furtul, hărțuirea și indisciplina au devenit generalizate. Piesele de schimb de la vehicule, precum și orice, de la combustibil la becuri, cizme și, mai ales, orice echipament pentru vreme rece, au dispărut pe piața neagră.
Corupția s-a agravat și mai mult după invazia haotică a Rusiei în Georgia, în 2008. Putin a început să arunce cu bani în forțele armate. Risipa pe proiecte de prestigiu i-a încurajat atât pe contractori, cât și pe generali să își umfle conturile bancare. Se pare că nu s-a făcut mare lucru în ceea ce privește reevaluarea doctrinei militare. Ideea rusă de război urban încă nu evoluase de la cel de-al Doilea Război Mondial, cu artileria lor, „zeul războiului”, care făcea totul praf. Această abordare avea să continue în timpul intervenției rusești în războiul civil sirian din 2015.
Cu toate acestea, cel mai mare triumf al lui Putin în ochii rușilor a fost cucerirea sub acoperire a Crimeei cu un an înainte, prin infiltrarea acesteia cu „omuleți verzi” fără însemne din forțele speciale. Acest lucru a făcut parte din reacția furioasă a lui Putin la revoluția Maidan din Kiev, care l-a forțat pe aliatul său, președintele Viktor Ianukovici, să fugă și a dus la începutul luptelor în regiunea Donbass, din estul Ucrainei, vorbitoare de limbă rusă.
PUTIN ÎN NEGARE
În februarie 2022, opt ani mai târziu, Putin a lansat „operațiunea sa militară specială” în Ucraina. Atunci, avangarda a fost anunțată să își aducă uniformele de paradă, gata să sărbătorească victoria – unul dintre cele mai mari exemple de aroganță militară din istorie. Cu toate acestea, șapte luni dezastruoase mai târziu, când Kremlinul a fost în cele din urmă forțat să ordone o „mobilizare parțială” a populației rusești, a trebuit să-i avertizeze pe cei chemați că uniformele și echipamentele erau în criză. Aceștia ar fi trebuit să își asigure singuri veste antiglonț și chiar să le ceară mamelor și iubitelor lor tampoane absorbante pe care să le folosească în loc de pansamente de campanie. Lipsa pansamentelor este uimitoare, mai ales acum, când iarna se intensifică, deoarece acestea sunt vitale pentru a împiedica înghețul să pătrundă în rănile deschise. Un pericol suplimentar îl reprezintă proiectilele de mortier care lovesc solul înghețat: spre deosebire de noroiul moale, care absoarbe cea mai mare parte a exploziei, solul înghețat face ca fragmentele să ricoșeze, în moduri uneori letale.
Noul comandant-șef al lui Putin în sud, generalul Serghei Surovikin, este hotărât să reprime încercările unor recruți de a evita lupta. Mulți au recurs la sabotarea combustibilului, a armelor și a vehiculelor, ca să nu mai vorbim de rănile autoprovocate și dezertarea. Cu toate acestea, problema structurală de lungă durată a armatei ruse – lipsa de subofițeri experimentați – a dus, de asemenea, la un record teribil în ceea ce privește întreținerea armelor, echipamentelor și vehiculelor. Aceste probleme vor deveni în timpul iernii deosebit de costisitoare cu tehnologii sensibile, cum ar fi dronele.
Pe măsură ce ambele părți intră într-un sezon de lupte mult mai dificil, rezultatul va depinde în mare măsură de moral și determinare. În timp ce trupele rusești își blestemă lipsurile și lipsa de hrană caldă, trupele ucrainene beneficiază acum de provizii de costume de camuflaj bine izolate termic, corturi cu sobe și saci de dormit furnizate de Canada și de națiunile nordice. Putin pare să nege starea în care se află armata sa și modul în care Generalul Iarnă îi va favoriza pe adversarii săi. De asemenea, este posibil ca el să fi făcut o altă greșeală concentrându-și rachetele împotriva rețelei energetice a Ucrainei și a populației civile vulnerabile a acesteia. Aceștia vor îndura cele mai mari suferințe, dar există puține șanse să cedeze.“
