Minunea a pornit din Basarabia

Marele istoric şi patriot Nicolae Iorga spunea că cea mai mare faptă din viaţa neamului nostru a fost înfăptuirea României unite, a statului unitar care a adunat la 1 decembrie 1918 aproape toate pământurile istorice locuite de veacuri de români.

Această uriaşă operă de reîntregire a naţiunii române s-a clădit temeinic și îndelung cu gândul, cu sufletul, cu sabia și cu plugul tuturor generațiilor de băștinași. S-a făcut cu jertfe enorme şi a încununat visul secular al moldovenilor, muntenilor, transilvănenilor, ardelenilor, basarabenilor, bucovinenilor, bănăţenilor, maramureșenilor, dobrogenilor de a viețui împreună, pentru totdeauna, în vecii vecilor, fiindcă Dumnezeu a creat un singur popor – poporul român –, iar patria acestui popor este una singură: România.

Icoana acelor zile, când milioane de suflete reînviate în Basarabia, Bucovina și Transilvania, “cu moarte pe moarte călcând,” sfărâmau lanțurile robiei străine, își scriau propria carte de istorie și își cucereau libertatea, demnitatea și unitatea națională, strălucește fascinant peste timpuri, aratând voința, frumusețea și încrederea poporului român în destinul și viitorul său.

Minunea a pornit din Basarabia

Ceea ce conferă, pentru noi, o încărcătură aparte a omagierii Centenarului este că în anul de grandioase zguduiri naționale și sociale, 1918, procesul de reîntregire a naţiunii române pornește de aici, din Basarabia.

Marii noștri compatrioți îmbrățișează din convingere şi necesitate vitală cauza românească, formând acea minunată generaţie a Unirii, în frunte cu Ioan Pelivan, Pan Halipa, Ion Buzdugan, Vasile Stroescu, Ștefan Ciobanu, generație care prin mare curaj, responsabilitate și înțelepciune votează la Chişinău, pe 27 martie, Actul Unirii.

Fapta măreaţă a românilor basarabeni este continuată în toamnă de sora noastră Bucovina, care după o înstrăinare umilitoare de 143 de ani, hotărăşte prin votul populaţiei deşteptate, în data de 28 noiembrie, la Cernăuţi, reîntoarcerea la Patria-Mamă.

Şi, cum sfârşitul încununează opera, la 1 decembrie 1918, în cetatea primului întregitor al neamului românesc Mihai Viteazul, la Alba Iulia, cu votul popular a peste 100.000 de români, Transilvania noastră dărâmă închisoarea habsburgilor şi revine liberă Acasă.

„Fraţilor, fiţi bineveniţi! Trăiască România Mare!”

În faţa delegațiilor înnobilate de flamura tricoloră, văzând chipurile luminate şi mândre ale românilor din teritoriile slobode, primul-ministru al României, Ionel Brătianu, exclamă printre lacrimi de bucurie: „Vă așteptăm de 1.000 de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute și sute de ani a îndurat suferințele cele mai crude, fără să-și piardă credința neclintită în sosirea acelei zile care ne unește astăzi și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie… Fraților, fiți bineveniți! Trăiască România Mare!”

Printre cele mai dezvoltate ţări din Europa

Astfel, prin lupte îndelungate şi jertfe uriaşe, românii din imperiile asupritoare, însufleţiţi de duhul libertăţii şi de idealul unităţii naţionale, dând glas voinţei populare, înlătură hotarele nedrepte din sânul aceluiaşi popor și caligrafiază pe harta lumii statul unitar al întregii noastre seminții – România.

O Ţară întreagă, mare, frumoasă, liberă, rotundă ca o pâine, o Ţară a tuturor românilor, aşezată pe temeliile democratice a Constituţiei din 1923, începe să pulseze în ritmuri moderne, aducând dezvoltarea, prosperitatea şi civilizaţia europeană în teritoriile ieşite de sub dominaţia imperială şi reintegrate în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În 22 de ani de Independenţă reală (1918-1940), România reîntregită a cunoscut un progres impresionant (de exemplu, capacitatea industrială a crescut cu 235%), bogăţiile ei şi produsul intern brut aducând-o către anul 1935 în topul celor mai dezvoltate ţări din Europa.

Interpretările ideologice, cominterniste, ale perioadei interbelice au schimonosit realităţile, falsificând până la absurd un proces complex de avânt naţional, de renaştere spirituală şi morală, de aducere la carte şi lumină a milioane de români.

În 22 de ani, Basarabia a cunoscut transformări spectaculoase, ajungând dintr-o gubernie ţaristă, înapoiată şi analfabetă, într-o regiune a afirmării de sine, a belşugului şi a ştiutorilor de carte. O să exemplific afirmaţia mea cu date adevărate, care spulberă tonele de minciună propagate neîntrerupt de Moscova şi lichelele ei de la Chişinău.

În 1917, în Basarabia nu exista nicio şcoală primară românească, deşi majoritatea absolută a populaţiei era românească. În iunie 1940, când tancurile sovietice au ocupat Basarabia, funcţionau 2.628 de şcoli primare cu 7.581 de învăţători şi cu 348.000 de elevi.

Devenind parte integrantă a României, Basarabia a fost salvată de teroarea bandelor bolşevice, de războiul civil din Rusia, de trei valuri de foamete provocate de regimul comunist, de deportările, epurările şi asasinatele în masă organizate de Stalin.

Putem afirma cu certitudine: fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi devenit o Transnistrie întinsă de la Bug până la Prut, cu exterminarea sau rusificarea deplină a populaţiei băştinaşe.

Poporul român are o singură patrie – România!

Omagiind Centenarul și înaintașii, avem datoria să trecem în arhive interpretările antiromânești, să aducem adevărul istoric în spațiul public. Mitul că am primit cadouri de la „stăpâni” în 1859 și 1918 devine periculos și ridicol, alimentând complexele de inferioritate.

Marea Unire nu a fost o întâmplare norocoasă, un accident conjunctural, ci încununarea unui proces îndelungat, firesc, în care seminţele unităţii naţionale fructificau încet, dar neîntrerupt în toate teritoriile românești, formând treptat conştiinţa identitară, comună, a unui popor divizat de imperiile vecine.

De la „descălecatul” ţărilor române, ideile de unitate lingvistică, religioasă și naţională le găsim la cronicari, la cărturari, la domnitori. Mihai Viteazul cunoştea foarte bine hotarele etnice ale neamului românesc, când a făcut prima Unire la 1600. Pentru înfăptuirea Marii Uniri, în anii Primului Război Mondial, românii au adus o jertfă de sânge de un sfert de milion de soldaţi și ofițeri.

La Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, în 1918, Tricolorul unității naționale l-au înălțat românii, nu misionarii Moscovei, Vienei sau Budapestei. Iar după dezmembrarea criminală a României în 1940, în teritoriile ocupate, populația românească nu a încetat să-și apere ființa națională și să creadă în reîntregirea Țării.

Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cu uriașele lor pierderi și nedreptăți suferite în anii de ocupație sovietică, sunt o dovadă vie că ele știu și după 100 de ani că sunt românești și aparțin României. Și cred și azi, ca și atunci, în 1918, în Unire și în dreptatea lui Dumnezeu. Cred acum și în veac! Fiindcă Dumnezeu a creat un singur popor – poporul român –, iar patria acestui popor este una singură: România.